În grădina lui Iordache

Sorelor,

Îmi imaginezi că ați supraviețuit lu anu nou, așa că o să sar peste platitudini și alte amabilități. Postarea de astăzi e despre muzică, mai precis a saxofonistului Iordache. Cum care Iordache? Ieșiți imediat afară de pe acest blog.

În fine. Deci eu cînd mă gîndesc la Iordache, mi-l imaginez stînd la el în grădină, sau într-o grădină oarecare și uitându-se la un copac. Bine, trebuie spus că stă așa cumva pe jos, picior peste picior și se uită destul de atent la copac prin ochelari. Sigur, unui observator extern i s-ar putea părea că asta nu e nimic special, dar nu e chiar așa. Pentru că dacă v-ați uita atent cu ochii lui Iordache, sau cu ființa lui, veți vedea un melc. Și ceva fluturi, și-un iepure, ba chiar și un ritm al naturii însăși, care din toată fojgăiala aia a ei de nu poți s-o auzi decît cu field recording din ăla special, parcă s-ar întrupa cumva în mintea lui Iordache și rezultatul ar fi o imagine cu totul specială. Ceva la modul ăsta:

Garden Beast

Sigur, trebuie adăugat că simultan cu imaginea, în același Iordache se formează și o muzică. Cumva, dintre copaci începe să se-audă o trompetă, dup-aia mai intră niște alamă, după care, încet, nu se știe cum, bătrînește, parcă vine și-o tobă. Iar dacă te uiți cu atenție printr-un lan de margarete, e și-un chitarist care își scurge notele discret pe sub restul muzicii, ajutându-se de un efect cu sonorități vintage. E clar. Treptat, în grădina lui Iordache, sau unde naiba suntem, se insinuează un jazz-funk fără greș. Moment în care același Iordache se ridică cît e de lung și, fără nicio grabă, deschide o cutie pe care a ținut-o în tot acest timp lîngă el. E saxofonul. Apoi, după cîteva măsuri în care parcă adulmecă oportunitatea de-a se alătura acestui band înființat ad-hoc din vegetația înconjurătoare, intră la timpul potrivit, colorînd tema propusă cu o frază muzicală paradoxală și liberă, așa cum este și el. Și improvizează, și improvizează, și tot improvizează pînă cînd setea de a cînta care clocotește în el se stinge treptat, poate și pentru că are nevoie de o gură de aer. Pentru că ăsta e Iordache, un tip talentat care cîntă cu sete de muzică, și care de fapt trăiește pentru și din cauza muzicii.

Lucru pe care îl dovedește perfect ultimul său album, Garden Beast, pe care vi-l recomand de altfel din toată inima. Aș mai adăuga că înregistrările au fost susținute integral de platforma de crowdfunding we-are-here.ro, lucru care, dacă nu mă înșel, e o premieră pe plaiuri mioritice. Da, vă vine să credeți sau nu, acest concept esențial pentru secolul XXI funcționează chiar și în România.

Aici o filmare de la înregistrarea albumului, în Iași. Sigur, privind-o stau și mă întreb de ce nu i-a putut pune studioul la dispoziție lui Iordache o grădină. În fine, nu contează. Muzica e mai importantă.

Anunțuri

Noapte și muzee.

Babelor

Astă-seară, noaptea muzeelor și altele. Mai întâi am mâncat însă restul verzei făcute de buna mea prietenă Glî. Bună? Bună?!?!? Mai mult de-atât! Un vis de varză, cu cârnăciori semi-afumați, dulce ca o femeie care doarme în tabloul unui maestru flamand, piperată ca iubita unui jamaican, aromată ca o cafea servită califului Khalid Ibn Demah.
Asta era pe la prânz. Am dormit, când m-am trezit, se făcuse seară. Arunc o țoală bună pe mine, bag pistolul în poșetă, iau șase milioane că cine știe și țușt, dar pe jos, că era frumos afară.
Ceasul catedralei din Sibiu bătea ora nouă când am intrat pe porțile de la Green Hours. Acolo, prietena noastră Meea oferea publicului larg niște genți făcute din discuri sau așa ceva, care arătau barbar de bine. Ne-am claxonat din priviri, am schimbat un zâmbet, m-am dus să-mi iau o bere. La coadă la bere dau peste Veta, pe care n-o mai văzusem de ore bune. De bucurie, i-am luxat mâna și am călcat-o pe picior, după care ne-am așezat pe o balustradă să ne uităm la concertul de jazz care tocmai începea să se desfășoare. Pe balustrada respectivă am dat de o veche prietenă, „baba”, cum îi spunem noi, pentru că are un nume urât și greu de pronunțat. Alte îmbrățișări, îi luxează și ea mâna Vetei, ascultăm muzica aia cu luare aminte. Era un jazz bun, chiar bun, o gașcă din Polonia pe nume Chromosomos. Deși era modern, avea totuși destul hard bop în el cât să dau cu piciorul mai ceva decât bateristul lor. Foarte mișto trombonistul, bun și pianistul, per total a fost un concert reușit – dar cel mai reușit moment a fost la pauză, când Voicu Rădescu, șeful de la Green, a luat microfonul și a rugat publicul să mai tacă naibii din gură în timpul concertului. Bine, el a zis-o mai drăguț, dar cam ăsta era mesajul, și avea dreptate; românul crede că dacă ceva e gratis și în aer liber, atunci e ca la mici. Ei bine, la muzică nu-i ca la mici. Dacă e gratis, nu e pentru că e prost, ci pentru că institutul cultural polonez le-a plătit oamenilor drumul și cazarea.
În fine, hai că mă enervez, ceea ce este bine, pentru că seara a continuat cu nervi.
Altfel zis, ne-am dus la MNAR (Muzeul Național de Artă al României). Doar că nu am fost singurele care s-au dus acolo; alături de noi mai erau încă 7000 de oameni, care luaseră cu asalt intrarea muzeului și erau, în inimaginabil de marea lor parte, cocalari și pițipoance. Adică fete grăsuțe, date cu culori vii pe față, pe care plezneau niște jeanși turcești. Băieții aveau frizurile alea pe care le voi interzice când voi ajunge la putere, ceva gen creastă de cocoș molfăită de o pisică oarbă. În plus, purtau mușchi. De altfel, cam așa arătau și majoritatea oamenilor care au împânzit străzile în seara asta. Ca niște săteni.
N-am vrut sau putut să intrăm la MNAR, deci ne-am continuat periplul pe jos, înspre MNAC. MNAC este acronimul folosit de cei deștepți și hip când vorbesc despre Muzeul Național de Artă Contemporană. De la MNAR la MNAC ajungi cu un autobuz, dacă știi care este. Baba cu care am vorbit la telefon, expertă în tainele și misterele RATBului, a pretins că ar fi un oarecare 385. Fie nu era, fie nu circula, cert este că am mers pe jos până la MNAC, care este la Casa Poporului (care probabil că nu se mai cheamă așa, dar cine știe cum s-o numi, și acum n-am chef să caut pe Google, și oricum înțelegeți voi la ce clădire mă refer).
Ajungem acolo transpirate, și dăm peste o coadă. Cum sunt bătrână, vă dați seama că mi-am dat seama dintr-o privire că coada nu avea să dureze mai mult de 42 de minute, și evident că așa a fost (măcar cu un lucru m-am ales și eu din comunism: estimarea corectă a duratei unei cozi). Am stat, ne-a apucat durerea de cap din cauza urâțeniei Casei Poporului, am intrat. La parter, arhitectură din Chile. Am trecut-o cu vederea, am urcat la unu; acolo, niște exponate ale unor artiști români contemporani; tema: moartea.
Și chiar nu era rău ce vedeam; nu numai Gorzo (o babă cât casa, rumenă în obrazul văzut din profil, cu coasa în spate și cu un deget care arăta vesel în față), dar și alte chestii erau mai mult decât ok. Cel mai idiot lucru era desigur și cel mai apreciat de vocile din popor: un tablou roșu, pe care erau scrise cu un alt roșu numele celor care au murit la revoluție. Desigur, aia nu este artă, și desigur este doar o banalitate ieftină și penibilă, dar am auzit trei persoane diferite zicând „Băi, ăsta-i cel mai mișto lucru din tot muzeul”. Și vorbitorii nu erau cocalari, ci oameni cu fețe de oameni – poate chiar hipsteri, ce să zic. Sau studenți la arhitectură. Așa ceva.
Am urcat apoi la doi.
Babelor, suratelor, uau.
Uau.
Nicolae Comănescu, babelor. O sală întreagă, cu vreo 60 de lucrări.
Și ce să zic: așa da.
Culori, mână, ochi, totul era de bine. Totul era cum trebuie. Intri în sala aia, și pe față ți se lățește un zâmbet. Un zâmbet cât toată sala. Pentru că vezi, de exemplu, un motociclist de formula unu de motociclete, și pe motor sunt reclame la Roxana, Mihai, Gorzo, Dan, Radu.
Sau un ins cu pălărie, pe o placă de surf, care atacă Casa Poporului, în spatele căreia se văd niște palmieri.
Sau un rinocer care vine înspre tine în viteză, cu un fluture verde pe umăr, și cu inscripția „Zdamătii de fluture”.
Babelor, serios acum: Nicolae Comănescu este unul dintre cei mai mari artiști români. E sus, babelor, e foarte sus. Are umor, are talent, are mână, are culori, are sensibilitate, are idei, are nebunie, are tot ce vreți.
Și mai are o sală, mai mică, cu picturi alb-negru-gri-bej-maro, care au ca temă cartierul său: Berceni.
Căcător.
Mai ales că tablourile alea sunt pictate cu praf din Berceni. Arată senzațional. Nu exagerez. Nu, deloc. Dimpotrivă. Omul e fantastic. Era și el pe-acolo, un tip cu barbă și tricou portocaliu, și m-aș fi dus să-l felicit, dar eram prea entuziasmată și am preferat să mă plimb printre lucrările lui și să mă simt al naibii de bine.
Expoziția lui Comănescu o să mai fie deschisă până în iulie. Mergeți neapărat s-o vedeți. Este indiscutabil evenimentul artistic al anului în București.
La etajul trei erau niște filme experimentale, la patru alte filme, un bar și Librăria Jumătatea Plină, pe jumătate plină cu cărți de benzi desenate. Am mai stat puțin pe terasă, am băut o ciocolată caldă și un Leffe, ne-am uitat la oraș, la oameni și la lună, și ne-am dus acasă, bucuroase că am văzut ce-am văzut, și chiar gândindu-ne să mai mergem odată să ne uităm la etajul lui Comănescu.
Mai e nevoie să spun că totul s-a terminat la Mac, cu un Cheeseburger, un Chicken Ceva și niște cartofi prăjiți cu maioneză? Dacă da, atunci n-ați înțeles nimic din postarea asta.

Vă pup,

Rhetta

Alte doo lucruri. A resemblance game.

Babelor, mezami,

Gasiti o suta douazeci si patru de asemanari si jumatate între cele doua poze alaturate. Câstigatorului – viata crutata, un vin bun de la mine, baut din coarne de cerb aduse de o terta persoana, precum si un trabuc H Upmann, de la Rhetta, din cutiile pe care i le-a lasat colonelul Paul Gotham-Watts, duce de Shropshire, pe vremea cînd s-au cunoscut în Indiile de Vest.

Va amintesc ca suntem puristi, nu puritani.

Jevuzambras.

Aveați frun dubiu? Io nu.

Babacioaicelor,

Cum in Romania toate stirile ajung mai greu, asa s-a intamplat si cu asta. Chiar si cand ajung mai greu, totusi, ele ajung mai intai la mine.

Asadar, in data de 14.10.08, publicatia suedeza de larga circulatie DAGENS NYHETER publica un articol al carui titlu rasunator facea mii de bieti suedezi cu lipsa acuta de lichiditati sa se spanzure in masa de diverse edificii publice.

STAN GETZ TO BLAME FOR WORLD FINANCIAL CRISIS

Preluarea de aici si facsimilul atasat pentru conformitate.

Mie una mi se pare incredibil si jenant. Jazzul mondial a suferit o lovitura atat de grea incat eu una nu-i mai vad nici un viitor.

Iar zgomotele infernale pe care le aud sunt probabil de la Miles Davis, Chet Baker si Bill Evans, care se rasucesc in morminte. Si, bineinteles, de la teancurile de bani pe care le numara Alan Greenspan, felicitandu-se de zor pentru ziua in care Getz i-a retezat aripile si i-a curmat zborul de tanara speranta a jazzului.

Rusine, rusine, de nenumarate ori rusine.

Jazz @ Garana

Ok. Deci asta e pentru prima oara in viata mea cand postez dintr-un rapid. Da. Rapidul 596 dinspre Resita. Motivul l-ati inteles din titlu: festivalul de jazz de la Garana. Festivalul de jazz de la Garana?, va veti intreba, poate, unii – unele. Ce-i aia? Cel mai tare festival de jazz din sud-estul Europei, raspund eu, raspunde festivalul insusi. Si asta pentru ca, da, Garana, un sat uitat de lume la 1000 m altitudine undeva in muntii Semenic, a ajuns deja la a 13-a editie si va continua. Iar daca va spun ca anii trecuti au trecut prin acest sat de nicaieri nume ca Marcus Miller sau Victor Wooten, veti intelege in sfarsit despre ce vorbesc.

Anul asta ditributia nu e mai putin devastatoare, pe afis fiind baieti ca: Terje Rypdal, John Abercrombie (!!), Eivind Aarset si Nils Peter Molvaer (nu bunghesc numele norvegiene, dar important e ca le apreciez si eventual inteleg muzica). Pe langa asta, insa, mai sunt si alte chestii, anuntate ca surprize/revelatii. Si doua dintre ele chiar sunt, cu varf si indesat. E vorba despre Nik Bartschs Ronin, un grup jazz din Elvetia (da, Rhetto, Elvetia) cu o ascensiune fulminanta pe scena europeana a ultimilor ani si Helge Lien Trio, un alt band de jazz din Norvegia (ce sa vezi, la ei jazzul e subventionat de stat) care a dat clasa, cantand un jazz de pe alta lume. Asta in conditiile in care cea mai crunta ploaie pe care am vazut-o in ultimii 10 ani, a incercat – fara sa reuseasca – sa le demoleze concertul. Ce n-a reusit ploaia aproape ca a reusit insa cretina de Elena Udrea, careia la fel de cretinii ei consilieri i-au spus, probabil, ca e nimerit pentru imaginea ei sa apara chiar la jumatatea showului Abercrombie. Proasta idee. Publicul a huiduit-o de parca ar fi fost Ion Iliescu in 90. Sau Sarkozy in banlieue.

Tagadam-tagadam face trenul de intoarcere si si in ritmul lui va povestesc ca merita orice sa ajungeti o data in viata la Garana, festivalul care s-a nascut in curtea unui simplu han. Hanul La Rascruce. E adevarat ca trebuie sa suportati interventiile idioate ale eternului prezentator Florian Lungu, sau cum il cheama, dar muzica e atat de tzapana ca merita. Asta ca sa nu mai vorbesc de publicul care vine acolo si fara de care Romania probabil ca n-ar exista. N-am stiut ca in tara asta se canta muzica atat de babana.

DSC09609