Adrenalină cu motoare, aripi şi elice

Oamenilor,

Scăpată de grija „vezi spectacol Hausvater” din oficiu (pentru că nici nu-mi trecuse prin minte şi chiar dacă mi-ar fi trecut îmi place mult Svejk şi simţeam io că nu are cum să fie de bine aşa un transfer în echipa de dans a Căii Lactee) chiar înainte de a citi despre experienţa rudelor mele pe-acolo, ce să fac eu azi? Balustrada balconului nu puteam s-o lăcuiesc fiindcă la cât e de cald se usucă lacul în cutie cu pensula în el, prin urmare ce îmi rămânea de făcut într-o sâmbătă ca iadul? Să mă asigur că mor de cald şi insolaţie ducându-mă la un spectacol aviatic, evident.

După ce m-am căptuşit cu toate mijloacele parasolare în afară de un buncăr subteran, m-am îmbarcat spre aeroportul Otopeni unde deja aterizase un puhoi de oameni care voiau să vadă avioane şi alte zburătoare, ca şi mine. Tot ca şi mine, mulţi cu umbrele şi cremă cu factor de protecţie mare (în zadar am studiat ce-aveau alţii ca să subtilizez ceva şi mai puternic, mai sus decât 50-ul SPF-ului din rucsacul meu nu urca nimic). În treacăt fie zis, era cam apocaliptic: căldură infernală, soare ucigător (chestie care bucură piloţii oricum mai mult decât ploaia mea, aşa că de data asta i-am lăsat pe ei să câştige), lume cu duiumul şi cutremure când se tura vreun MIG 21 Lancer în plin looping sau zbor la mică altitudine. Simultan totuşi era şi paradisiac: avioane şi elicoptere de toate soiurile şi cele mai bolnave figuri (mă refer la cele de acrobaţie aeriană, nu de Dorobanţi). Din alea pe care nu ţi-e deloc comod să vezi un aparat de zbor făcându-le, de te uiţi imediat să vezi unde-s echipele de intervenţie. *

Să faci o maşinărie de puterea asta, într-un mediu nenatural fiinţei umane în care orice poate aduce moartea, împotriva poate celei mai mari forţe din Univers – gravitaţia – să se rotească în toate direcţiile (uneori literalmente şi în acelaşi timp în toate direcţiile, mă refer la chestia numită Lomcovak, care dă impresia că avionul e scăpat complet de sub controlul pilotului, de te întrebi dacă există adormitul la manşă, pentru ca apoi să se redreseze miraculos şi la limita infarctului spectatorilor), oamenilor, asta mi-a plăcut mereu la spectacolele de acrobaţii aviatice.

Nebunii ăştia minunaţi iau piuitul de la salut. Da da, ca şi animalele la circ, avioanele şi elicopterele salută audienţa. Din zbor. Nu flutură flapsurile sau coada, ci botul şi coada sunt ridicate alternativ sau se intră în spaţiul de demonstraţii înclinat pe o parte. Ştii că omul din carlingă nu are cum să audă aplauzele, dar nu te poţi abţine să nu-ţi nenoroceşti mâinile bătându-le una de alta. E, la urma-urmei, şi o formă de evacuare a tensiunii rezultată din combinaţia de extaz admirativ şi groază. Spirale, elipse, răsuciri, rotaţii, urcări-coborâri-opriri („cobre”…), în formaţie sau solo, în toate planurile, în direcţii şi moduri care logic ar trebui să fie imposibile pentru aparatele de zbor în care de obicei te urci făcând cruce cu limba şi cu care te bucuri să ajungi întreg pe pământ**. Sau nu imposibile, dar cel puţin destul de nebuneşti încât cine să vrea să le încerce?? Şi mai ales de ce? Oamenii ăia. Şi de ce nu? O chestie cu limite, ale lor şi ale unor maşinării fabuloase. Nu ignor paraşutiştii şi apreciez minunile făcute de ei, dar cumva mi se pare mai greu să mă conectez la demonstraţia lor deşi îmi place să-i urmăresc. E, la urma-urmei, cel mai apropiat lucru de zbor pe care oamenii îl pot face.

După demonstraţii, eşti lac de transpiraţie şi pentru prima dată vara asta nu-i numai din cauza căldurii. Ţi s-a oprit inima de câteva ori, bine c-a pornit din nou. Mai vrei, dar e gata şi de altfel creierul îţi fierbe în cutia craniană. Mulţumeşti lui Jurgis Kairys (nu Juris, şi nu rus ci lituanian, viţeilor de la „Adevărul”. Că greu mai e căutatul pe Google, frate) în gând, deşi ar putea fi la un moment dat acuzat de ucidere din culpă pentru că oamenii o să moară de atac de cord, apoplexie şi alte chestii la demonstraţiile lui. Şi aeroportului Otopeni, care a creat condiţii pentru povestea asta rearanjând traficul zilnic. Şi cui o mai fi responsabil de ea. Te scurgi înapoi spre oraş şi eşuezi într-o baltă cu apă din frigider, rememorând. Până data viitoare.

* de exemplu, aşa ştiţi voi că trebuie să arate un elicopter în zbor? Stâlpul ăla e pentru comparaţie. Da.

** Urme:

P.S: Am uitat să fac o observaţie generală: să foloseşti numele lui Icar în legătură cu orice fel de oameni care pilotează sau dirijează aparaturi de menţinere în aer doar de dragul de a-ţi metaforiza discursul (de ce? Ştirile trebuie să fie poetice? De când? Mai puţină poezie şi mai multă atenţie nu ar strica la ştiri, zic) mi se pare complet imbecil. Nimeni care se urcă la manşă sau cu paraşuta în spate într-un avion nu-şi doreşte să se zdrobească de stânci, idioţilor.