După 22 de ani

Pe 21 mai 1991, adică exact acum 22 de ani, un om se ducea să se cace.

Era un mare savant, cunoscător a șase limbi străine, printre care și sanscrita. Dar asta nu-l împiedica să savureze plăcerile cosmice ale căcării, pe care le trăia cu aplombul unui inițiat.

Se afla în clădirea Divinity School din Chicago, adică locul unde predase cândva mentorul său și era aprox 13.00 ora locală.

Pe biroul său cu numărul 304 de la etajul doi scria, în engleză: Dumnezeu este păstorul meu.

Între birou și ușa veceului o distanță de numai doi metri. Pe latura care închide coridorul – intrarea în secretariat. Față în față cu intrarea în veceu – ușa care dă pe scara de serviciu. În fața ușii de la biroul profesorului, pe partea opusă a coridorului, o cameră de serviciu destinată uneltelor de pompieri. Pe geamul veceului care dădea în curtea facultății, copaci, frunze. Până la ieșirea în stradă, aprox. 250 de metri.

Pierdut în ale lui, după ce tocmai apelase un număr de telefon în Columbia, profesorul e însă neatent la toate aceste detalii. Inclusiv că peretele despărțitor al cabinelor de vece, în număr de 5, are numai 1,8 metri, neajungând până la tavan.

Transportat, deci, de gândurile lui, profesorul ROMÂN se așează pe tron și își dă pantalonii jos. Ni-l putem imagina chiar ca pe un gânditor modern de la Hamangia, rupt de pământul natal și grefat pe alte tărâmuri, poate unele ale visului, dar fatalmente legat de acest simbol statuar al civilizației geto-dace.

Începând, probabil, actul transcendent al căcării, omul nostru nu aude pașii care se strecoară în buda alăturată. Nici pe tânărul de aproximativ 28 de ani care se ridică, parșiv, pe closetul învecinat și, profitând de apertura peretului fals, ridică mâna peste acesta din urmă.

Nu simte nici răceala mortală a țevii care îl țintește de la aprox. 20 cm.

Poc.

_____________________________________________________________

Aproape două luni mai târziu, Cornel Nistorescu, pe-atunci încă un jurnalist adevărat, se declară siderat. Ajuns la locul faptei declară că „atunci când a sosit poliția, studenții curioși și pompierul au șters posibilele urme ale autorului crimei. Nimeni nu a încercat să privească pe fereastră în fața facultății spre a vedea cine iese”.

Patru ani și trei luni mai târziu, mai exact pe 21 octombrie 1995, Ziua lui Roșca Stănescu oferea o recompensă uriașă pentru orice informații care ar duce la prinderea autorului. Și portretul-robot al asasinului, mai jos în facsimil după exemplarul original al ziarului, aflat în arhivele naționale. La derută? Nu vom ști.

Pentru că nu s-a aflat nimic niciodată, această informație fiind secretizată.

Moment pentru noi să-i adresăm câteva cuvinte domnului Traian Băsescu, cel care îl amenința mai zilele trecute pe noul procuror general Tiberiu Nițu, militar în termen în decembrie 1989, că are termen până la anul să ne spună cine-a tras în noi/după 22.

Moment, adică, să-i spunem lui, premierului și tuturor celor care mai au pârghii în justiția română că nu se face primăvară cu o floare, două și alea rupte din boscheți.

Becali nu ne ajunge. Năstase e prea puțin.

Și încă ceva, ca un post-scriptum cu putere de avertisment: nu s-a dovedit statistic că adevărul iese mereu la iveală, dar are această tendință. Iar în fața secretomaniei voastre există o putere care în cele din urmă va avea câștig de cauză.

Puterea de a le transmite generațiilor viitoare această întrebare care, deși simplă, va avea o duritate de stâncă, neînduplecată:

Cine l-a omorât?

Cine l-a omorât?

Cine? Vrem să știm numele și abia apoi ne vom ocupa și cu „de ce”.

Wanted, 22 years later

Anunțuri