Colecţia de chestii babane: Stockhausen

Mă copii,

Zău aşa, v-am lăsat – câte ? – şapte zile. O săptămână, şi n-aţi ştiut să-mi spuneţi nimic despre mizilicul ăla de jipeg din douăjdoi a opta curent. Pft. Şi acuma vreţi să vă zic io ce şi cum ? Mă rog, mbene, să vă zic, da, chiar aşa, de ce să nu vă zic, în fond ? Să vă zic, da să fim înţeleşi: de data asta ciuciu zero premii, nix, nada, zip, niet, că prea v-am răzgâiat. Adeverinţă de participare, ălora dintre voi care şi-au râcâit oleacă meningele şi au lăsat amprente pe clavir. Et encore. Ce să vă fac, mă, pusesem deoparte un Château Figeac, rezervasem nişte mese la restaurantul ăla de lângă ecluza de la Combleux, ăla minion ca un tableau de Monet, numărasem de două ori cu abacul borcanele cu dulceaţă de vişine… Eh ben tagada tsoin tsoin, turlututu chapeau pointu et tintin la bistouquette, report la categoria întâi, umflăm potul şi dublăm miza pentru data viitoare, întru fremătări de impacienţă şi amilaze salivare. Et toc, là, voilà, na !

Ce vă dădusem eu către ghicit – şi nici cu telefoane la madam Zelda n-aţi găsitără – e o felicitare, anume felicitare trimesă de Crăciun, A.D. 1969, de John Lennon & japoneza aia a lui plastică nimănui altcuiva decât lui Stockhausen. Karlheinz Stockhausen, mezami. Poftim degrabă şi ce scria înăuntru. Ămm, găurile alea erau perforate banal şi birotic întru îndosariere cuminte.

 

 

Aşa. Ce ziceam ? A, vă spusesem aniversare. A-ni-ver-sa-re, repetaţi după mine: aa-nii-veer-saa-re. Acum şapte zile, mă copii, carevas’zică pe douăjdoi, maestro Karlheinz Stockhausen – paix à son âme – ar fi împlinit optzeci şi trei de ani.

Karlheinz Stockhausen – să spunem onest dintru-nceput – nu se ascultă în buclă în preacinstitele case musiualexandreşti. Nu, fincă pe aici, graalul acordului perfect însemnează îngemănarea simbiotică mets-vin-hamac-musique, iar un Pommard sublimat de un col vert aux saveurs automnales nu se declină pe sunetele unui Gesang der Jünglinge. Nu. Şi totuşi, Stockhausen are locul lui în colecţia de chestii babane, sertarul de sus, iar momentele sale privilegiate, de haos controlat şi introspecţie nu lipsesc. Pataras et paff boum, cometa Stockhausen lovea de-adevăratelea Pamântul către mijlocul deceniului şase, deceniu edulcorat deja vrbi et orbi de zdrăngăneala I – IV – V, I – IV – V a altor comete, pour ne pas nommer Bill Haley şi acoliţii. Şi cum pentru apretul disciplinei raţionale a compoziţiei tradiţionale şi pentru canoanele highbrowish ale armoniei academicoase, geometria variabilă a sunetelor extraterestre ale lui Stockhausen a-nsemnat – malgré lui – un mare, imperial şi jubilatoriu şut în derier, nu miră pe nimeni că de la adulaţie la stigmatul sacrilegiului, de la extazul revelaţiei neaşteptate şi pe veci de viaţă schimbătoare şi până la repulsia timpanului zgâriat în cheie freaky, reacţiile au fost şi rămân pe veci la antipozi.

Când vine însă vorba de subiecte cu portativ – sau chiar şi cu partituri grafice (curată sinestezie, Herr Stockhausen, cum se cântă un tablou de Kandinsky ?), se cuvine infinită precauţie, pentru că orice judecată estetică ar trebui sa aibă ca fundament obiectul, la chose, şi nu modul de abordare, doar muzica ţine nu de concept, ci de sentiment, nu ? iar sufletul e o axiomă netrecută prin academii.

Departe de a fi o delectare abstrusă de snobinarzi cu pretenţia exclusivistă a une cunoaşteri superioare sau o spuzeală aleatorie de zgomote – dixit neaşteptata posteritate revendicată de Miles Davis, Herbie Hancock, Lennon & McCartney (qui l’eût cru ?), ba chiar de Townshend şi Zappa – experimentul Stockhausen are virtutea neliniştitoare a curiozităţii de a afla cum funcţionează o astfel de minte de resort extraterestru, capabilă de a scrie pur şi simplu o altfel de cartografie a spaţiului muzical. Şi în astfel de cheie se şi ascultă.

Gata, hai,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

P.S. Stochausen e singurul compozitor dde pe coperta L.P.-ului Beatlesian al sergentului piper si al clubului său de inimi albastre.