Uneori, oamenii sunt ridicoli la nesfârşit

Sau despre ce rău poate fi să fii nevoit să scrii numai ca să scrii.

E vorba despre unul din oamenii cunoscuţi de opinia publică sub forma unei anagrame (vecin aşadar cu DSK, JFK, EBA şi cine vă mai trece vouă prin minte. Că tot am ajuns aici, zic că probabil cei aflaţi în situaţia asta nu se pot apăra, cum nu mă pot apăra eu de apelativele „dragă” pe care insistă unii dintre voi să mi le arunce ca pe nişte găluşti pline cu boia iute, dar asta nu face situaţia mai puţin rizibilă.) Anume CTP, în timpul liber Cristian Tudor Popescu, critic de film, tenis, politică şi alte minunăţii. El scrie, ba chiar de pe un postament niţel înălţat, aşa, cât să se poată uita de sus la restul lumii, la o publicaţie numită „Gândul”, care-a mai umblat pe-aici din când în când. Publicaţia, zic, că gânduri umblă pe-aici destul de des. Chestiile scrise de domnul CTP sunt, de cele mai multe ori, de bun simţ, în sensul anglofon al termenului, ăla de „common sense”. Adică de multe ori la graniţa dintre banal şi mură-n gură bătută-n piuă. Sporadic, îşi fac apariţia nişte idei, sub forma unor observaţii mai proaspete la cap, ca să zic aşa. Asta nu-i neapărat ceva revoltător, ci doar plictisitor, deşi poate numai pentru mine.

Dar n-am cum să fiu eu singura care crede că articolul ăsta e o prostie părtinitoare, chiar dacă aparent e greu de reperat partea pe care o ţine sau aia în care aruncă cu bulgări. De zăpadă, fireşte. Aflăm din articol, în caz că vă e lene să urmăriţi link-ul şi să citiţi, că e rău ce-a zis premierul ăsta nou care înţeleg că s-a înfiinţat ca un ţurţure în locul ăluia vechi, suflat de pe scaun de viforniţa ce-a pus stăpânire pe ţară. Anume, cetăţeanul guvernamental a afirmat că nu-i tocmai zen ce fac oamenii din judeţele îngropate sub zăpadă: că aşteaptă să vină jandarmii ca să  le facă pârtie pân’ la crâşmă sau să-i scoată din case, pe cei mai bătrâni şi neajutoraţi dintre ei. Iar CTP a dedus că asta e atitudine de nesimţit de la serviciul de informaţii, care nu poate ţine decât partea uniformelor jandarmereşti în situaţia asta şi că, per ansamblu, România devine un stat militarizat sau ceva (concluzia asta nu e manifestă, o deduc io din indignarea autorului. Puteţi s-o deduceţi şi voi sau nu).

Toate bune şi frumoase. Atât că io, ca babă ce sigur a luat contact cu satul românesc mai mult decât domnu’ CTP şi care are, pesemne, şi o memorie mai bună decât dumnealui, zic că satele nu-s compuse numai din „mulţi bătrâni, bolnavi şi copii” şi din morţi, ci şi din nişte oameni niţel mai vii, aşa, mai tineri şi mai apţi de lopată, cunoscuţi şi sub numele de „oamenii lu’ legea 416”. Adică ăia care, puşi de Primării, trebuie să efectueze oareşce acţiuni comunitare, contra plată. Iar dezgroparea consătenilor din nămeţi se încadrează, zic eu, la categoria „acţiune comunitară”, ca să nu mai zic că la fel de bine se încadrează la categoria de chestii pe care-i de bun simţ (ălălalt sens, de minimă politeţe) să le faci pentru vecinii mai slabi şi mai vai de capul lor. Cu alte cuvinte, în ambele situaţii, să pui, ca om în putere şi-n viaţă, mâna pe-o lopată şi să-ţi dai zăpada din jurul casei un pic mai încolo, apoi să treci şi la vecina de 90 de ani care nu poate face asta, e o chestie de comunitate. Numai că-n România chestia numită „simţ al comunităţii” nu există – nu c-ar exista prea tare prin alte părţi, dar aici e încă mai anemică decât media. Dacă ajung eu, baba antisocială, să mă plâng de lipsa simţului de comunitate, vă daţi seama că ceva trebuie să meargă foarte prost.

Or, da: ceva merge foarte prost. Anume, impresia românului, întreţinută de asemenea formatori de opinie, cum că autorităţile trebuie să-i facă tot. Şi să-l şteargă la cur, eventual. Că asta e o atitudine naţională demonstrează grămezi de exemple, de la Conu Leonida („Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el?…”) la sinistraţii inundaţiilor noastre de toate verile, primăverile şi toamnele, care-şi savurează berea la crâşma satului, admirând cu un zâmbet fin jandarmii care stivuiesc saci de nisip în calea viiturilor, să le apere lor casele. Doar asta-i treaba lor, nenică, ej’ nebun, cum să pun şi eu mâna să apăr ce-i al meu? S-o facă instituţiile statului, că de asta există.

Dar, cum ziceam, poate numai mie mi se pare că parcă nu numai de asta există instituţiile statului, ca să întreţină nişte paraziţi care-aşteaptă să le pice din cer posmagi muieţi. Se mai întâmplă.