Antiverbul săptămânii face carieră

Oamenilor,

Revin cu o nouă dovadă că suntem o familie de Cassandre. Noi profețim, nimeni nu ne crede, până se dovedește că avem dreptate și atunci ne crede toată lumea, dar ce folos? Nici una din noi nu e genul de babă „v-am zis io, ha!” Ia uitați-vă la bannerul din dreapta, conform căruia blogul ăsta e un monument cultural. Acum citiți mai departe.

Mâine, la Humanitas Cretzulescu, nimeni altul decât Andrei Pleșu va prelua ideea mea cu antiverbele și va povesti publicului care pe ascuns va molfăi papanași cu dulceață despre antiaforisme. Na. Acum nu o să mă apuc să-l acuz pe Pleșu de plagiat, pentru că atât timp cât cuvintele lui nu sunt aceleași cu ale mele, nu e prim-ministru care scuipă-n sus și se face că plouă. N-o să mă apuc nici să zic aia cu mințile care gândesc la fel, pentru că sunt o babă modestă.

 

Și pentru că tot am adus vorba, vecina Manolescu de la etajul șapte a învățat că înainte de ora 14 dimineața radioul și televizorul se ascultă cu căști. Nu știu de unde, sper că nu bănuiți că aș avea ceva de-a face cu revelația ei, că nu poți să te bagi peste revelația omului. Umblă vorba că descoperirea ar fi avut legătură cu niște C4 conținut de o salată, care a explodat formând literele unui mesaj foarte precis pe tavan, dar, din nou, nu se știe sigur pentru că nu poți să te bagi peste revelația omului. Și oricum așa incident e un lucru comun, nu se poate bănui nimic malițios pornind de la el și o scrisoare anonimă în cutia poștală.

 

Asta a fost paranteza la vorbă, de fapt, că am început să scriu și mi-am dat seama că se aude liniștea. Sigur că nu-i ora 14, ba chiar e mai degrabă ora 18, dar na, poate femeia vrea să fie prudentă, sau îngrozită, sau cum s-o zice. Nu știu, că nu poți să te bagi peste revelația omului.

Despre ce era vorba, că uit teribil de mult de când vecina Manolescu de la șapte mă trezește în fiecare dimineață cu noaptea-n cap la ora 10? Teribil. Să-mi amintesc să fac ceva în privința asta. Așa, era vorba despre antiverbe. Care azi se prezintă sub forma „lucrurile bune se întâmplă celor care așteaptă”. Complet fals, nițel idiot, leneș, pasiv și nepractic. Probabil a fost prima scuză inventată de omul preistoric, care n-avea chef de vânat, ci de uitat la televizor, adică de făcut piruete în peșteră, ca să vadă bizonii de pe pereți alergând. Decât să iasă în frig și umezeală ca să fugă după ceva dihanie comestibilă (riscând simultan și să devină dihania comestibilă a altei dihănii mai dihanie ca el), omul preistoric a decis să aștepte să pice un ren preistoric cu gâtul gata tăiat fix la intrarea peșterii lui preistorice. Vecinul lui, Homo Sapiens, a preferat să-și miște curul leneș și știm cu toții la ce a dus asta.

Așadar, oamenilor, morala antiverbului e: lucrurile rele se întâmplă celor care așteaptă. Cel mai des, moartea.

 

 

Reclame

O postare care de fapt nu e o postare

Babelor, mezami, mă copii,

Azi n-am să vă scriu nimic fincă am instalat hamacul în jarden şi sunt foarte ocupat. Ezitam : sub gutui ? Sub cireş ? Noemi KuK Kronstadt-Marx a zis că sub cireş şi după cum se vede, s-a şi oploşit. Zice că să veniţi şi voi, da ? Mai ales că la sugestia lui gronjius, avem şi un vin… ceva paradisiac. Pouilly-Fumé, babelor.

Rămâne cum am stabilit.

Vă pup.