Surorile Marx recomandă:

Babones, babones,

L-am găsit pe cel mai tare scriitor din lume. De departe. Îl cheamă Carlton Mellick III, trăiește în Portland și arată cam așa:

Carlton Mellick III

El este autorul a peste 40 de cărți cu titluri precum: Baby Jesus Butt Plug, Barbarian Beast Bitches of the Badlands, Menstruating Mall, Razor Wire Pubic Hair, Ultra Fuckers, Zombies and Shit, War Slut etc. etc. etc. etc. etc.

Iată și câteva coperte, ca să vă trezesc apetitul:

Adolf in Wonderland

The Haunted Vagina

The Morbidly Obese Ninja

Pentru cei care vor să se delecteze și cu restul de creații ale acestui om, site-ul este aici.

Iar dacă încă nu mă credeți că e foarte, foarte bun, iată cum începe The Morbidly Obese Ninja. Citiți și învățați!

The ninja hadn’t always been morbidly obese. He was once a firm, muscled warrior with the agility of a cat. But something happened to his eating habits that changed him. He started eating triple-triple cheeseburgers, glazed crème-filled donuts by the dozens, meat lovers deep-dish pizzas with garlic butter dipping sauce, goat cheese quesadillas wrapped around meatball sandwiches, chili-cheese tater tots topped with avocado egg rolls and ranch dressing, corndogs, candy bars, sausages, and mayonnaise. He ate everything with mayonnaise.

They called him Basu.

He was like a large black blimp overshadowing the moon as he dove from the sky onto the city of Neo Tokyo, California. His massive belly spilled out of his shinobi shozoku ninja outfit. Folds of fat rippled through the wind as he drew his iKatana from its scabbard and pointed it down at the rooftop of the Kakera Corporation building.

Five ninjas waited for him there. They jumped out from windows and from behind potted plants, swords in hand. They wore business suits beneath their black hoods, the Kakera company logo centered their ties.

Basu landed like a meteor, crushing a twenty-foot crater into the roof of the building. Two of the Kakera ninjas wavered in the impact, giving Basu an opening. His electronic katana left a blue trail of light as it sliced through their heads.

As the blood showered across the rooftop, the other three ninjas leapt into the air and flew at Basu from different directions. Basu deflected two of their attacks, then slammed them with his titanic belly, knocking them backward. His mass of flesh rumbled the building.

The third ninja struck him from behind, but Basu caught the blade between two rolls of fat. The ninja couldn’t pull his sword free. Basu turned his head and glared at him. He shifted his weight, breaking the Kakera’s iKatana in half, and then he split him down the middle. A geyser of blood sprayed into the moonlight.

Basu eyed the remaining two ninjas. He flipped through function modes on his iKatana, rolling the mouse ball on the handle with his thumb and right-clicking to get into information extraction mode.

The ninjas nodded at each other and then attacked. As Basu defended their strikes, his iKatana hacked into the CPUs of their swords, spider-crawling their databanks. The Kakeras attempted to hack Basu’s iKatana as well, but they were unable to get past his iron-tight firewall.

As soon as he had sufficiently hacked each of the ninjas, Basu put all of his weight into a single attack. The Kakeras quickly switched their swords into full shield mode, but it was of no use to them. Even though they blocked his attack, Basu’s blow was so powerful that it knocked them clear across the rooftop. Their bodies smashed into a brick wall. One of them went limp and fell to the ground. The other hit the wall so hard he became embedded in the brick.

Blood streamed out of the Kakera’s broken body as the obese ninja shuffled toward him. The wounded man tapped at a mini-keyboard on his iKatana, trying to relay information back to his boss via email, but before he could click send Basu’s blade stabbed him through the heart. The morbidly obese ninja stared into his enemy’s eyes as the life drained from him, and twisted the sword slowly between his ribs.

Before Basu gained all the weight, he was the deadliest corporate ninja in the electronics industry. After his weight went over 700 pounds, he also became the meanest.

M-am împiedicat de Herta Müller sau de Nora Iuga?

Babelor,

Azi pe la prânz m-am trezit foarte veselă din somn și mi-am zis: hai să citesc o carte.
Fug, deci, la dulapul cu cărți, îl deschid și mă uit în el. Văd un DeLillo pe care l-am citit. Un Philip Roth pe care l-am citit. Un Kadare foarte bun pe care l-am citit. Ba chiar și niște Dovlatov, citite și alea. Mă ridic puțin pe vârfuri și descopăr mai în fund doi laureați ai premiului Nobel: Herta Müller și Mo Yan. Cum nu știu ce înseamnă „sorg”-ul din titlul cărții lui Mo Yan, iau romanul doamnei Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, mă tolănesc în fotoliu cu o cafea alături și o țigară între buze și mă pun pe citit.
Recunosc, n-am ajuns departe. Chiar deloc departe. Pentru că la pagina 3 (pe care scrie 9, pentru că pe paginile anterioare sunt titlul cărții, un motto, niște date despre ediție și editură și descrierea CIP) se află următorul paragraf:

„Între blocuri bătutul covoarelor sparge ziua, acolo sus pe acoperiș are un ecou și asmute loviturile una asupra alteia, cum asmute Clara cuvintele când înjură.
Bătutul covoarelor nu poate să ridice bătăile difuze ale inimii în urechi.”

Și dacă prima propoziție din paragraful ăsta mai are cât de cât un sens, a doua este, din punctul meu de vedere, complet idioată.
Cum adică „bătutul covoarelor nu poate să ridice bătăile difuze ale inimii în urechi”?
Ce vrea să spună autoarea cu asta?
Zău, ce?
Sau poate că propoziția avea inițial sens, în germana în care a fost scrisă, dar traducătoarea Nora Iuga nu l-a redat cum trebuie?
Habar n-am.

Am mai citit încă trei pagini, suficient cât să mă conving că tonul cărții este și mai departe poetico-imbecil. Când am dat de propoziția „De la ultima stație bărbații treceau podul cu piciorul”, am închis cartea și i-am dat-o uneia dintre pisici să doarmă pe ea. Pentru că știu și eu germană, și mai știu că acel „cu piciorul” era, în original, „zu Fuss”, adică „pe jos”. Și cumva nu văd de ce ar trebui să acord o licență poetică traducătoarei acolo unde evident nu este cazul. „Cu piciorul” nici măcar nu sună poetic, ci doar greșit.

Drept care am plecat în oraș să mănânc o varză, și când m-am întors am dat peste un vecin care își parca mașina pe întreg trotuarul și l-am ajutat, folosindu-mă de cuvinte blânde și un pistol fabricat în Cehoslovacia, să o mute în altă parte.

Vă pup,

Rhetta

Sindromul Stockholm

Mergeam acu’ cateva zile prin multiplele mele drumuri sociale, cand dau peste o baba mai veche, cunoscuta. Marcello. Ooo, ne salutam, aproape instantaneu intram pe usa unui birt. Pai ca ce faci, pai ca ce fac, pai am scris o carte, zice Marcello. Eu, ca de fiecare data cand cineva scrie o carte, ridic din sprancene. Pentru ca senzatia mea e ca se scrie mult si prost, si nu numai in Romania.

Din vorba in vorba aflu ca romanul se numeste Sindromul Stockholm. Acuma, trebuie spus ca Marcello a avut de cand il stiu o pasiune aproape bolnava pentru Suedia. Isi dorea sa ajunga acolo, sa devina suedez, sa futa roiuri de purtatoare ale steagului galben-cruciat, sa tralala. Aceasta carte este rezultatul visului sau, aflam, implinit.

Evident, insa, e mai mult decat atat. Printre altele, spre bucuria mea, o proza foarte bine scrisa. Iata insa premisa de la care pleaca povestea:

„Celebrul jaf de la Kreditbanken este cunoscut sub denumirea de sindromul Stockholm. Jefuitorii au tinut captive functionarele bancii pentru sase zile, timp in care ele s-au atasat emotional de rapitori iar la eliberare s-au casatorit cu acestia.”

Misto, nu? Misto mai ales ca urmand exemplul spargatorilor, exact asta este ce face si Marcello. Scopul lui nu este insa atat de meschin incat sa se rezume la niste bancnote. Nu, tinta lui este ultima, premiul cel mai baban care poate fi vanat de un barbat.

E adevarat, urmandu-si periplul prin bratele iubitei sale suedeze, apoi pleiada de romancute care-i urmeaza, exista riscul ca Marcello sa alunece pe urmele celebrului sau inaintas Charles Bukowski. Aflam insa in scriitura lui o asezare graduala a acestor muze, care capata din ce in ce mai mult sens pe masura ce le si ii vezi evolutia. Iar asta, dupa parerea mea, e felul in care povestea devine originala.

As mai adauga ca, asa cum spune Marcello in manifestul lui, el nu se afla „in competitie cu nimeni. Nici cu cei care se intreaba de ce iubesc femeile, nici cu cei care cauta niste raspunsuri.” Iar aceasta trimitere evidenta sper sa va faca romanul cu atat mai interesant.

De remarcat apologia absolut superba a femeii pe care o face Marcello in primele pagini. Atat de misto, ca nu pare scrisa de un barbat, ci de o femeie. Iata, deci, cum autorul isi cunoaste subiectul mai bine decat ne-am putea imagina.

Ar mai fi de bricolat pe o discutie purtata de mine cu persoane din mediul editorial, si anume referitor la inoportunitatea de a-ti mai lega numele de vreuna din editurile existente pe piata. Lucru pe care Marcello il confirma, publicand in regim propriu, lucru pe care il confirmam si noi din moment ce Surorile Marx devin si punct de distributie. Slava Domnului ca online-ul a devenit king si noi putem ocoli un sistem din ce in ce mai bolnav.

Motiv pentru care nu mai zic decat atat: adresa de mail a lui Marcello este zenmarcel@yahoo.com. Cartea costa 25 de lei. Cumparati-o. Iar un teaser vedeti aici.

Incă de pe-atunci vulpea era scriitorul

Baboaicelor, sunt in fata celei mai grele misiuni din momentul in care s-a deschis acest blog.

Asta pentru ca am terminat de citit, dupa un efort suprauman, cartea Hertei Muller – Inca de pe-atunci vulpea era vanatorul. De altfel singura carte a acestei autoare pe care am citit-o.

Trebuie sa zic aici ca mi-a luat un timp fabulos de lung s-o termin. Cam o luna si jumatate, ceea ce pentru o carte – orice carte – probabil ca e enorm. Si cu toate astea m-am indarjit. Am zis ca nu se poate sa ma doboare pe mine tocmai Muller, mai ales ca scrie pe ea – premiul Nobel 2009, sau cam asa ceva.

In fine. Nauca fiind dupa ce-am terminat lectura, m-am dus pe la altii sa vad ce-au zis. Cineva Liviu Druga zice ca e greu de citit. De-acord. Plesu comenteaza abil, neinsistand asupra cartii in sine. Iar de-acord. Si cu toate astea, dupa ceva timp de cotrobait pe net, observi ca nimeni n-a spus nimic concret despre carte. Sau nu foarte. Chestii vagi, cum ar fi ca e “o alegorie cu stil despre supravieţuirea într-o lume a perversiunilor, în care până şi vulpea era vânător”.

Si te-ntrebi de unde aceasta ambiguitate, de unde atata invartit in jurul cozii. Coada de vulpe, bineinteles.

Pai e simplu. Stilistic, cartea in sine e voit ambigua, ceea ce eu am perceput ca fiind un merit. Merit pentru ca Muller exploreaza posibilitatile limbii (judecand dupa traducere) dincolo de cea mai mare parte a ofertei actuale. Adica la modul cel mai serios, te loveste cu un mod de-a scrie care nici nu stiai ca exista, alunecos, de nestapanit, foarte vizual si foarte misto. Expresionist, zice cineva. Fie. Poate chiar surrealist pe alocuri? Posibil. Nefiind decat o critica amatoare, las activitatile de sertar si alte calificative contabile la latitudinea celor care se pricep.

Povestea e destul de simpla, ceea ce e bine. Un grup de tineri care ba incearca ba nu incearca sa fuga din tara, in vreme ce unii din aceiasi tineri lucreaza la o fabrica de sarma unde se intampla tot felul de aventuri mirobolante. Apar securisti de pe gatul carora iti vorbesc alunitele, tramvaie fantomatice, mosi si babe carora viata le-a stat demult, portari de uzina si femei de serviciu care te initiaza in atmosfera rocambolesca a locului, pisici pe retina carora se intiparesc actele sexuale consumate in graba vietii altminteri monotone a fabricii, o vulpe sectionata metodic fara ca piesele componente sa aiba vreo sansa la reasamblare etc etc etc. Totul suprapus peste un leitmotiv cu rol de parghie dramaturgica, si anume onduleul de pe fruntea dictatorului, care apare in diverse situatii si ipostaze menite sa-ti reaminteasca amenintarea permanenta. Si, usor-usor, aceasta devalmasie in care tinerii ba incearca ba nu incearca sa fuga, te prinde, tu obisnuindu-te cu stilul dezlanat de scriere iar autoarea servindu-ti in continuare bucati din ce in ce mai nebune de aglomerari textuale care pot fi privite pana la urma si ca un colaj de proze scurte.

Problema pentru mine a aparut in momentul in care m-am intrebat daca aceasta poveste n-ar fi putut spune acelasi lucru si intr-un numar mult mai mic de pagini. 30, de exemplu. Sau 50, sau p-acolo. Si daca nu cumva dimensiunea textului nu e o expresie a bolii numita grafomanie. Si daca, cel mai nasol dintre toate aspectele, aceasta carte nu e de fapt decat o continua ascundere dupa degete care la un moment dat, nici tu nu stiii exact cand, devine scris de dragul scrisului si forma care ascunde nimic.

Aici o poza cu Tom si Gieri, ca nu stiam ce sa mai pun. Scuze.

Altceva nu stiu ce sa mai zic pe subiect. Astept parerile voastre, ca io una sunt confuza rau de tot.

Nobel

Babelor,

Poate că aţi auzit deja că ieri s-a decernat premiul Nobel pentru literatură. Dacă da, atunci aţi auzit cu siguranţă şi că nu l-am luat eu.
Şi întrebarea este: de ce? Cine are vreun interes să nu iau eu premiul Nobel pentru literatură? Cine profită din toată chestia asta? Mai mult de atât, se pare că nu am luat nici vreun alt Nobel anul ăsta, şi tare mă tem că nu o să le iau nici pe alea două care nu s-au dat încă. Şi iarăşi mă întreb: de ce? Ce jocuri de culise au avut loc, şi cine le-a aranjat? Cine sunt oamenii din umbră? Şi câţi? Şi, foarte important, ce rol a jucat Veta în toată treaba asta?

Promit să aflu. Am demarat investigatiile.