Muzică românească partea o sută de mii

Babelor,

Am tot scris despre muzica românească. Despre Luna Amară, despre ăia care cântă ceva cu „buy me with a coffee”, etc.
Şi în general am scris de rău. Având perfectă dreptate.
Doar că abia în seara asta am realizat de ce am dreptate. De ce nu există muzică românească (mă refer la rock, aşa că nu veniţi acum cu Şuie Paparude, da?).

Pentru că muzica românească este domeniul exclusiv al bărbaţilor şi femeilor fără coaie.

Să vă explic:
O fată oarecare iese în oraş. Oraşul se numeşte New York. Se duce la un concert. Vede o formaţie. The Strokes, de exemplu. Îi place. După concert merge într-un bar. Se întâlneşte cu solistul vocal. E frumuşel, e beat, e drogat, îl place, o place, se duc la el acasă, se bagă în pat, fata îl mângâie pe coaiele gigantice, se mai hârjonesc puţin, apoi se fut.
Pentru că băiatul ăla de-aia s-a apucat de muzică: ca să fută cât mai multe gagici. Şi aşa şi cântă, ca cineva cu coaie şi cu poftă şi care vrea să fută.
Şi formaţia sună bine pentru că şi bateristul vrea să fută, şi basistul vrea să fută, şi chitariştii vor să fută. Cinci oameni cu un ţel comun.

Ok. Continuăm:
O fată oarecare iese în oraş. Oraşul se numeşte Bucureşti. Se duce la un concert. Vede o formaţie. Luna Amară, de exemplu. Îi place. După concert merge într-un bar. Se întâlneşte cu solistul vocal, care bea un ceai. Se plac, se duc la el acasă, se aşează pe pat şi vorbesc. Şi vorbesc şi vorbesc, fata a obosit, în curând o să vină răsăritul, dar iată, băiatul se apleacă deasupra ei, ea închide ochii şi întredeschide buzele, şi el o sărută. Fără limbă, doar aşa, pe buze. După care băiatul se ridică, îşi cere scuze şi se duce la veceu. Acolo face laba. Ejaculează. E fericit.
Şi formaţia sună de căcat pentru că şi chitaristul, şi bateristul, şi basistul, şi clăparul, şi producătorul, şi femeia de serviciu care face curat în studio, şi coşarul de pe acoperiş, şi pilotul avionului care trece pe cer, toţi sunt nişte labagii.