1 mai.

Babelor,

După cum se știe, ziua de 1 mai este una tristă, în care jumătate din București pleacă în Vamă iar cealaltă jumate își plânge de milă că n-a avut bani să meargă și ea și să petreacă alături de niște băieți urâți și niște fete frumoase care trebuie să bea 9 beri pentru ca băieții ăia urâți să li se pară atât de puțin urâți încât să le ofere o muie plictisită la umbra unui cort chinezesc de doi bani.
Ei bine, eu una m-am distrat de minune chiar aici, în minunata noastră capitală.
M-am trezit pe la 10 în ciripit de păsărele. Am împușcat două cu pistolul cu aer comprimat, am închis geamul și am mai dormit o oră. După care mi-am băut cafeaua, m-am urcat în Suburban și m-am dus la bancă să scot niște bani pe care să-i cheltuiesc aiurea. Când m-am întors de la bancomat, un băiat tocmai îmi strecura o hârtie sub ștergător. I-am tras un pumn în ceafă și l-am întrebat ce vrea să fure.
– Nu fur, a zis jignit, vă dădeam un manifest…
I-am luat manifestul din mână și l-am citit. Vedeți și voi despre ce era vorba:

– Nu se înțelege nimic, i-am zis. E o tâmpenie cap-coadă. Cine a scris gunoiul ăsta?
– Noi, grupul Mâna de Lucru, a zis tânărul mândru.
– Și ce înseamnă?, am spus. Uite, din text nu reiese nimic: nici care-i problema, nici ce vreți, nici de ce. E penibil. Am văzut sloganuri anti-Becali de o mie de ori mai inteligente.
– Nu-i adevărat, a spus tânărul.
– Ba e. Și în definitiv, care-i mâna ta de lucru?
– Poftim?
– Mâna ta de lucru. Mâna cu care lucrezi. Lucrezi, nu?
– Păi, eu sunt student, a spus băiatul.
– Și nu lucrezi?
– Păi, studiez…
– Deci nu lucrezi, am insistat.
– Încă nu…
– La ce ești student?
– La litere.
Era în continuare cumva mândru, semn că nu înțelegea absolut nimic.
– Și ție îți place ce scrie aici?, am zis.
– Da, a spus el.
– Bine, am zis.
M-am urcat în mașină prinzându-i din greșeală mâna în ușă și m-am dus acasă.
Acolo, surpriză: o femeie cu părul vâlvoi mă aștepta în bucătărie, mâncând plăcintă. Avea o figură cunoscută și semăna cu un tanc, deci am dedus că era vorba despre sora mea dispărută, Veta.
– Rhetto, a zis, să mergi diseară neapărat la teatru. E un spectacol pe nume Raoul, la TNB, cu nepotul lui Charlie Chaplin, e extraordinar, e fantastic, e de o mie de ori mai bun decât Chaplin, o să vezi, o să vezi tu…
După care a luat o pâlnie din dulap, un umeraș din șifonier, un pistol cu apă din sertar și a plecat.
Chestia cu teatrul suna interesant. Am sunat-o pe Institutul Francez, care avea o legătură cu spectacolul respectiv, și i-am zis că vin și eu. Institutul a zis că sigur, nici o problemă, mă bagă ea cumva.
Am ajuns la TNB la opt fără un sfert. Puhoi de lume bună, l-am împuns cu umbrela în burtă pe Andi Vasluianu, când să-i cer scuze m-am pomenit față-n față cu Silviu Gherman, când să mă întorc în partea cealaltă, că Gherman era cu gagică-sa, am dat de dramaturgul Peca Ștefan. N-am salutat pe nimeni și am intrat în clădire.
(O paranteză, după cum vedeți: cineva a pus niște schele pe TNB. Arată parcă ceva mai bine decât înainte.)
Spectacolul era de fapt un one-man-show și conținea elemente de dans, teatru, mimă și încă niște chestii. Per total a fost ok, dar totuși nu pe măsura aplauzelor parcă prea entuziaste, mânate probabil de prețul biletelor (între 30-100 RON). Adică omul se mișca bine, uneori chiar foarte bine, și câteva chestii erau chiar de nota zece (dansul cu oglinda, faza cu mâinile, peștele uriaș, meduza), dar alteori gagurile erau învechite (și oricum cam multe) și unele momente cam lungi. Dar cum a fost gratis, a meritat cu vârf și îndesat, și publicul a râs mult, ceea ce m-a bucurat, având în vedere că toți cei prezenți în sală n-au ajuns anul ăsta în Vamă.
După care am mâncat o salată în Shift, m-am mirat că n-o mănânc la jumătate de preț la Clubul Țăranului, am dat peste cap o bere și, ieșind din local, un cocalar care mergea în direcția opusă mașinii mele cu bicicleta și m-am grăbit să vin acasă să vă spun care mai este pulsul orașului.

Vă pup,

Rhetta

Emile Zolaii şi Emile Zolaele zilelor noastre

Babelor,

A sosit, se pare, vremea manifestelor. A gesturilor măreţe şi cugetate. A răzvrătirii împotriva celor care nu sunt ca noi, sau de fapt ca ei.

România are, în sfârşit, o nouă generaţie de revoluţionari. Vi-i prezint, în ordinea în care am deschise tab-urile cu textele lor:

1. Mihai Bendeac, despre care am aflat de curând că ar lucra la o televiziune. Nu ştiu care, nu simt nevoia să aflu. Mihai a scris o „Scrisoare deschisă cocalarului român„, în care propune o soluţie genială la problemele ţării noastre: el, Mihai, să aibă un pistol cu care să-i împuşte pe ăia care nu-i plac. Tare.

2. Şerban Huidu. Şi despre el aflu că ar avea de-a face cu TV-ul. Nici pe el nu l-am văzut vreodată. Dacă am pierdut ceva, cer să nu mi se spună. Şerban îl parafrazează pe Zola (deşi contextul manifestului lui Zola era cu totul altul), se plânge de una-alta, şi la sfârşit ne acuză pe toţi: „VĂ ACUZ că intoarceţi capul şi suportaţi cu stoicism toate porcăriile astea care vă omoară câte un pic în fiecare zi. VĂ ACUZ că vă complaceţi în mlaştina asta, din care ştim sigur că nu avem scăpare! […] Ce ziceţi? Inventam partidul bunului simţ?”. Păi, ştiu eu? În principiu nu.

3. Alexandra Svet, o fată. Ea are nişte plângeri şi un plan: să se unească (ei, ăştia de bine) şi să facă ceva. Zice aşa: „Vrem nume de persoane carora tu le poti incredinta viitorul tau. Nu vrem critici, nu vrem sa ne plangem- toti stim care este realitatea, nu mai este nevoie de inca un catalog de plangeri. Vrem solutii, iar solutiile nu sunt posibile fara oameni capabili. Vrem nume. Nume de oameni integri, loiali, cu bun-simt, mandri ca sunt romani, pregatiti, care stiu ce inseamna un task, un deadline, o echipa. Poti fi chiar tu.”

Babelor, bănuiesc că vă aşteptaţi ca eu să rup în bucăţi textele de mai sus, să dau de pământ cu ele, să le arunc pe lună sau în soare, şi în general să fac urât. Pentru că aşa sunt eu de obicei, pentru că aşa îmi stă în fire, şi mai ales pentru că textele astea nici nu merită altceva.

Hm.

Cartea mea de căpătâi se cheamă Legile lui Murphy şi este o culegere de legi, dintre care primele unsprezece sunt ale lui Murphy iar celelalte câteva sute ale altor persoane. Cartea asta este de fapt absolut de ajuns pentru a înţelege orice în afară de ştiinţele naturale. Şi voi combate manifestele celor trei deştepţi de mai sus pur şi simplu citând două dintre legi.

Legea lui Grossman: Problemele complexe au răspunsuri uşor de descoperit şi de înţeles, dar greşite.

Legea lui Acton: Puterea tinde să corupă. Puterea absolută corupe absolut.

Cam atât.

Rhetta.