Mioriţa de stil nou

Mioriţa de stil nou

(amicului mieu A. Itaci)

Iubiţii miei prietini, povestea ce urmează
Aproape nimănuia nu prea-i venea s-o crează,
De straşnică ce este, dar, pe cuvânt de-onoare,
S-a petrecut întocmai, fără exagerare.

Trei ciobănaşi destoinici, cu ceva vreme-n urmă,
Legaseră frăţie şi stăpâneau o turmă.
Moldavul şi valahul c-un ardelean s-uniră
Şi dimpreun-o sută de oi îşi târguiră.

Din toate-acestea, una se dovedea aparte.
Nu doar că era neagră, nici fiindcă ştia carte,
Ci că era-nzestrată c-o voce cristalină.
Rarissim har ca ăsta, la o biată ovină !

Ea-şi zicea Mioriţa, pseudonim de scenă
Şi frecventa high life-ul, cochetă şi mondenă.
Dădea concerte seara: succes, urale, bis-uri…
Ce viaţă de vedetă, cum nu vezi nici în visuri !

Rutina liniştită a vieţii în natură
Fu într-o zi curmată de-o mare tevatură.
Căci ciobănaşii noştri, sătui de-atâtea fumuri,
Se cam simţeau în umbră şi părăsiţi pe drumuri:

Rezon, io-te la asta, noi facem transhumanţă
Şi ea pleacă-n turnee, vai, câtă aroganţă !
În timp ce restul turmei dă lână, miei şi lapte,
Ea dănţuie şi cântă până târziu în noapte.

Prin văi şi povârnişuri noi ne tocim pingeaua,
Stăm treji, nu cumva lupul să ne facă safteaua.
Nevestele-s departe, ne-omoară libidoul
Şi diva, nesimţită, îşi mângâie mantoul.

Berjerii noştri, negri de-atâta supărare,
Coceau pentru şanteuză planuri ucigătoare:
Nubila Mioriţă gândiseră s-o-nşface
S-o facă borş, friptură, plus două-trei cojoace.

Văzând sclipind tăişul, le zise Mioriţa:
Săraci cu duhul sunteţi, pupa-v-aş io guriţa,
La cremenal vă bagă, pe viaţă vă închide !
Vreţi voi s-aşteptaţi moartea prin puşcării sordide ?

Decât sfârşit de câine – zău c-ar fi o prostie –
N-ar vrea din voi vreunul bun impresar să-mi fie ?
Căci soarta ne surâde, ne-aşteaptă bani şi faimă,
Caleşti, covoare roşii, au vă e cumva spaimă ?

Scânteia pizmei însă pe dată se aprinse
Între ciobanii noştri, şi ura îi cuprinse,
Căci fiecare-n gându-i se şi vedea alesul.
Din bun fraţi duşmani iată-i, acesta-i interesul.

Moldavul şi valahul, focul cel rău să-i arză,
Gândeau în cârdăşie, pe ardelean să-l piarză.
Şi-i luară beregata-ntr-o noapte de tăciune,
Zvârlindu-i apoi leşul prin nişte văgăune

S-au dus apoi la crâşmă, necum să se oprească
Cu feţe hipocrite, cică să chefuiască.
Pe-ascuns însă-şi turnară otravă în mâncare,
Nebănuind niciunul pe celălalt în stare.

Află şi Mioriţa, chemată fu să-i vază
Şi-ajunse cu trăsura-n aceeaşi după-amiază.
Privindu-i cum zac ţepeni, cu gurile deschise,
Rânji, dădu din umeri şi cam aşa le zise:

Aţi dat oaia cea grasă pe amăgiri deşarte,
Uitând că parte-şi face acela ce împarte.
Numai că-n loc de cinste şi locuri de onoare,
Vrajba şi lăcomia v-au dus către pierzare.

Cum vă sticliră ochii, la bani şi la avere !
Cum vă văzurăţi viaţa luxură şi plăcere !
Să fi rămas prietini, măcar aveaţi de-o masă,
În loc de asta însă, pământul vă apasă.

 

Andrei Barbu, 1926