Găsit bătrân. Bucurat.

Babelor,

Să vedeți.

Aseară stăteam în pat și răsfoiam o carte deosebit de interesantă („How to kill your sibling with a small axe”, de Richard Donnemouth, editura Wilkins-Berth, Londra 2007) când din debaraua noastră cu murături s-a auzit un zgomot. Nu era un zgomot suspect, dar totuși am luat pistolul de pe noptieră, i-am pus piedica și m-am dus să văd ce se întâmplă. Am deschis ușa și, spre dezamăgirea mea, n-am dat peste vreun hoț sau măcar o pisică necunoscută, ci peste un moșulică cărunt și evident complet aiurit.
– Cine ești și ce naiba cauți aici?, l-am întrebat.
– Io sunt Mircea, a zis el.
– Mircea cine?
– Mircea cel Bătrân.
M-a privit debusolat, părea să se fi așteptat la cu totul altceva.
– Și ce vrei?, am spus.
– Păi am venit printr-un portal al timpului, ca să…
– Ca să ce?
– Am uitat, a zis moșul.
Am încercat să-l ajut.
– Ai venit să-ți iei pensia?
– Nu, nu cred.
– Să-i bați pe turci?
– Nici asta.
– Să candidezi la președinție?
– Nuuu, în nici un caz, odată mi-a ajuns.
– Și atunci?
– Am uitat, ce să fac, s-a scuzat bătrânul cu lacrimi în ochi.
– Și unde ai de gând să stai? Ai ceva rude prin oraș?
– Nu prea.
– Prieteni?
– Nici.
Acum moșul era trist de-a binelea. Își suflă nasul pe manșeta surtucului.
– Și unde o să stai? Din ce o să trăiești?
– Nu știu, a zis.
– Hm.
Am tăcut amândoi o vreme, din când în când el fornăia din nări. În cele din urmă mi s-a făcut, în mod neașteptat, milă de el.
– Păi uite, bătrâne, i-am spus, dacă vrei, poți să locuiești aici, în debaraua asta.
– Și ce să fac aici?
– Să o păzești de hoți, de rozătoare…
– Accept, a zis moșul cu o sclipire de fericire în ochi.
I-am dat un paloș și un cotor de pâine și am închis ușa. L-am întrebat dacă să las lumina aprinsă, dar a zis că nu-i nevoie.
Și am scris postarea asta ca să mă laud că eu am un domnitor român în debara și voi nu. Sâc.

Vă pup,

Rhetta