Noapte și muzee.

Babelor

Astă-seară, noaptea muzeelor și altele. Mai întâi am mâncat însă restul verzei făcute de buna mea prietenă Glî. Bună? Bună?!?!? Mai mult de-atât! Un vis de varză, cu cârnăciori semi-afumați, dulce ca o femeie care doarme în tabloul unui maestru flamand, piperată ca iubita unui jamaican, aromată ca o cafea servită califului Khalid Ibn Demah.
Asta era pe la prânz. Am dormit, când m-am trezit, se făcuse seară. Arunc o țoală bună pe mine, bag pistolul în poșetă, iau șase milioane că cine știe și țușt, dar pe jos, că era frumos afară.
Ceasul catedralei din Sibiu bătea ora nouă când am intrat pe porțile de la Green Hours. Acolo, prietena noastră Meea oferea publicului larg niște genți făcute din discuri sau așa ceva, care arătau barbar de bine. Ne-am claxonat din priviri, am schimbat un zâmbet, m-am dus să-mi iau o bere. La coadă la bere dau peste Veta, pe care n-o mai văzusem de ore bune. De bucurie, i-am luxat mâna și am călcat-o pe picior, după care ne-am așezat pe o balustradă să ne uităm la concertul de jazz care tocmai începea să se desfășoare. Pe balustrada respectivă am dat de o veche prietenă, „baba”, cum îi spunem noi, pentru că are un nume urât și greu de pronunțat. Alte îmbrățișări, îi luxează și ea mâna Vetei, ascultăm muzica aia cu luare aminte. Era un jazz bun, chiar bun, o gașcă din Polonia pe nume Chromosomos. Deși era modern, avea totuși destul hard bop în el cât să dau cu piciorul mai ceva decât bateristul lor. Foarte mișto trombonistul, bun și pianistul, per total a fost un concert reușit – dar cel mai reușit moment a fost la pauză, când Voicu Rădescu, șeful de la Green, a luat microfonul și a rugat publicul să mai tacă naibii din gură în timpul concertului. Bine, el a zis-o mai drăguț, dar cam ăsta era mesajul, și avea dreptate; românul crede că dacă ceva e gratis și în aer liber, atunci e ca la mici. Ei bine, la muzică nu-i ca la mici. Dacă e gratis, nu e pentru că e prost, ci pentru că institutul cultural polonez le-a plătit oamenilor drumul și cazarea.
În fine, hai că mă enervez, ceea ce este bine, pentru că seara a continuat cu nervi.
Altfel zis, ne-am dus la MNAR (Muzeul Național de Artă al României). Doar că nu am fost singurele care s-au dus acolo; alături de noi mai erau încă 7000 de oameni, care luaseră cu asalt intrarea muzeului și erau, în inimaginabil de marea lor parte, cocalari și pițipoance. Adică fete grăsuțe, date cu culori vii pe față, pe care plezneau niște jeanși turcești. Băieții aveau frizurile alea pe care le voi interzice când voi ajunge la putere, ceva gen creastă de cocoș molfăită de o pisică oarbă. În plus, purtau mușchi. De altfel, cam așa arătau și majoritatea oamenilor care au împânzit străzile în seara asta. Ca niște săteni.
N-am vrut sau putut să intrăm la MNAR, deci ne-am continuat periplul pe jos, înspre MNAC. MNAC este acronimul folosit de cei deștepți și hip când vorbesc despre Muzeul Național de Artă Contemporană. De la MNAR la MNAC ajungi cu un autobuz, dacă știi care este. Baba cu care am vorbit la telefon, expertă în tainele și misterele RATBului, a pretins că ar fi un oarecare 385. Fie nu era, fie nu circula, cert este că am mers pe jos până la MNAC, care este la Casa Poporului (care probabil că nu se mai cheamă așa, dar cine știe cum s-o numi, și acum n-am chef să caut pe Google, și oricum înțelegeți voi la ce clădire mă refer).
Ajungem acolo transpirate, și dăm peste o coadă. Cum sunt bătrână, vă dați seama că mi-am dat seama dintr-o privire că coada nu avea să dureze mai mult de 42 de minute, și evident că așa a fost (măcar cu un lucru m-am ales și eu din comunism: estimarea corectă a duratei unei cozi). Am stat, ne-a apucat durerea de cap din cauza urâțeniei Casei Poporului, am intrat. La parter, arhitectură din Chile. Am trecut-o cu vederea, am urcat la unu; acolo, niște exponate ale unor artiști români contemporani; tema: moartea.
Și chiar nu era rău ce vedeam; nu numai Gorzo (o babă cât casa, rumenă în obrazul văzut din profil, cu coasa în spate și cu un deget care arăta vesel în față), dar și alte chestii erau mai mult decât ok. Cel mai idiot lucru era desigur și cel mai apreciat de vocile din popor: un tablou roșu, pe care erau scrise cu un alt roșu numele celor care au murit la revoluție. Desigur, aia nu este artă, și desigur este doar o banalitate ieftină și penibilă, dar am auzit trei persoane diferite zicând „Băi, ăsta-i cel mai mișto lucru din tot muzeul”. Și vorbitorii nu erau cocalari, ci oameni cu fețe de oameni – poate chiar hipsteri, ce să zic. Sau studenți la arhitectură. Așa ceva.
Am urcat apoi la doi.
Babelor, suratelor, uau.
Uau.
Nicolae Comănescu, babelor. O sală întreagă, cu vreo 60 de lucrări.
Și ce să zic: așa da.
Culori, mână, ochi, totul era de bine. Totul era cum trebuie. Intri în sala aia, și pe față ți se lățește un zâmbet. Un zâmbet cât toată sala. Pentru că vezi, de exemplu, un motociclist de formula unu de motociclete, și pe motor sunt reclame la Roxana, Mihai, Gorzo, Dan, Radu.
Sau un ins cu pălărie, pe o placă de surf, care atacă Casa Poporului, în spatele căreia se văd niște palmieri.
Sau un rinocer care vine înspre tine în viteză, cu un fluture verde pe umăr, și cu inscripția „Zdamătii de fluture”.
Babelor, serios acum: Nicolae Comănescu este unul dintre cei mai mari artiști români. E sus, babelor, e foarte sus. Are umor, are talent, are mână, are culori, are sensibilitate, are idei, are nebunie, are tot ce vreți.
Și mai are o sală, mai mică, cu picturi alb-negru-gri-bej-maro, care au ca temă cartierul său: Berceni.
Căcător.
Mai ales că tablourile alea sunt pictate cu praf din Berceni. Arată senzațional. Nu exagerez. Nu, deloc. Dimpotrivă. Omul e fantastic. Era și el pe-acolo, un tip cu barbă și tricou portocaliu, și m-aș fi dus să-l felicit, dar eram prea entuziasmată și am preferat să mă plimb printre lucrările lui și să mă simt al naibii de bine.
Expoziția lui Comănescu o să mai fie deschisă până în iulie. Mergeți neapărat s-o vedeți. Este indiscutabil evenimentul artistic al anului în București.
La etajul trei erau niște filme experimentale, la patru alte filme, un bar și Librăria Jumătatea Plină, pe jumătate plină cu cărți de benzi desenate. Am mai stat puțin pe terasă, am băut o ciocolată caldă și un Leffe, ne-am uitat la oraș, la oameni și la lună, și ne-am dus acasă, bucuroase că am văzut ce-am văzut, și chiar gândindu-ne să mai mergem odată să ne uităm la etajul lui Comănescu.
Mai e nevoie să spun că totul s-a terminat la Mac, cu un Cheeseburger, un Chicken Ceva și niște cartofi prăjiți cu maioneză? Dacă da, atunci n-ați înțeles nimic din postarea asta.

Vă pup,

Rhetta

DracuLa muzeu

Oamenilor,

Vin de la Dracula. Nu de la Bran care nu are nici o legătură cu personajul care nici el la rândul lui nu are decât o foarte slabă (din mai multe puncte de vedere) legătură cu Vlad Ţepeş, ci de la expoziţia organizată de MNAR. Nu m-a muşcat nimeni pe acolo, în schimb mi-a strivit cineva o mână dar asta e altă poveste care are de-a face cu oameni care nu se uită pe unde se aşază. Şi oricum nu se fac filme proaste despre aşa ceva, deci să trec mai departe.

Adică să încep. M-am dus la expoziţia asta cu gândul că o să fie un căcat de care o să pot râde şi cu ceafa, şi cu ochelarii, şi cu unghia de la degetul mic al piciorului stâng. Ei. Mărturisesc că mi-am luat o palmă de la MNAR pentru care sunt de-a dreptul recunoscătoare. E o expoziţie excelent documentată şi care mi se pare bine pusă în săli şi prezentată, care face exact ce aş face eu cu mitul lui Dracula: îl demontează logic şi îi reconstruieşte contextul sub toate aspectele. Istoric, artistic, militar, al superstiţiilor implicate în naşterea lui, literar şi cinematografic. Nu ştiu dacă n-o fi de vină că n-am avut satisfacţia de a mă enerva după cum promitea titlul („Dracula – voievod şi vampir”, acum recunoaşteţi că şi voi v-aţi aştepta la ceva imbecil) faptul că expoziţia e concepută de Kunsthistorisches Museum din Viena în 2008, ca reproblematizare a mitului la 111 ani de la publicarea cărţuliei lui Stoker. (Deh, la noi a mai durat doi ani până să ajungă, drumul e lung.) Care carte mi se pare în continuare absolut idioată, dar admirabilă şi respectabilă pentru puterea cu care a generat un mit.

N-o să mă apuc să vă descriu tot conceptul, pentru că găsiţi comunicatul de presă aici. Puteţi să-l citiţi, dar ca orice comunicat de presă sună sec şi din fericire în acest caz expoziţia e mult mai faină decât pare din descriere. Singura soluţie e, dacă vreţi să vedeţi ceea ce eu consider o abordare jos pălăria a unui mit, să vă duceţi s-o vedeţi cu ochii voştri.

Ca eu ce mă aflu, vă servesc însă şi nişte aperitive: mai întâi că facsimilele după documente şi cărţile puse în vitrine din pereţi sunt aşezate pentru persoane mult mai înalte decât mine, chestie neplăcută care s-ar fi rezolvat cu nişte planuri înclinate. Tot împotriva registrului meu de înălţime sunt şi luminate portretele mari. Nu că aş fi eu chiar microscopică, dar diferenţele mici de înălţime duc la diferenţe mari de perspectivă în cazul ăsta. Cam asta ar fi chestia de îmbunătăţit. Tot prea sus pentru mine e aşezată şi oglinda cuprinsă în instalaţia din penultima sală şi pe care scrie cu roşu (cum altfel?) „Vampirii nu au reflexie”. Mă gândesc că poate cineva ştie mai mult decât mine despre mine şi crede că ar fi mai bine să nu aflu. Ok. Dar şi pentru oameni mai apropiaţi de cer tot părea prea sus, ceea ce e păcat pentru că se pierde o chestie amuzantă. Tot amuzante sunt proiecţiile de fragmente şi trailere de filme cu Dracula din ultima sală. M-am uitat trei minute cât să-mi dau seama că aş fi murit într-adevăr dacă dădeam nas în nas cu Nosferatu, dar de râs.

În rest, poate sunteţi curioşi să aflaţi de unde vine alegoria Doamnei cu Coasa pentru Moarte, dar şi că în secolul al XVIII-lea unii se preocupau de faptul că manierele la masă ale strigoilor lăsau de dorit (Tratat despre mestecatul şi clefăitul morţilor în morminte. În care se arată adevărata natură a vampirilor şi strigoilor din Ungaria, de Michael Ranft, publicată la Leipzig în 1734, sau pe aceeaşi problemă – deşi asta pare pentru morţi mai avansaţi, gen ciclul 2 de putrefacţie – Disertaţie istorico-filosofică despre masticaţia morţilor, de M. Philippus Roth, 1769.) Nici măcar nu glumesc, deşi la fel nu glumea  nici Maria Tereza când a decis (la 1 martie 1755, după ce numise mai mulţi medici cu minţile acasă să investigheze cazurile de vampirism semnalate grămadă în Silesia) că trebuie un Edict pentru suprimarea superstiţiilor. Drăgălaş la el şi semnificativ pentru unde suntem în raport cu secolul al XVIII-lea: era condamnat clerul care încuraja practicile magice şi superstiţiile. Does it ring a bell (nu ăla din clopotniţă), popi care citiţi slujbe creştine pentru dezlegare de farmece? Aşa. Încă o observaţie de actualitate făcută acum 250 de ani, dovadă că evoluăm nu glumă. O explicaţie pentru epidemiile de vampirism din Banat care explicau densitatea de morţi subite în perioade anume: după câte un post. Scăpaţi de fasole şi urzici, oamenii se îndopau până crăpau. Literalmente. Poate vă aminteşte de ştirile pe care le vedem la tv invariabil de sărbători.

Mai departe, dacă ajungeţi la Sabatul vrăjitoarelor de David Teniers cel Tânăr reveniţi cu feedback: dacă ăla de deasupra şemineului nu e Omul de Tinichea călare pe un hibrid între lupul dacic şi anghila electrică. Poftim poză mai jos, dar de aproape se vede mai bine.

(Ca să nu isterizăm vreo susceptibilitate justiţiară auto-numită, na sursa: http://www.artofdrink.com/2009/07/david-teniers-the-younger.php) Tot fain în legătură cu tablourile, am un singur cuvânt: criptoportret.

În penultima sală, cea cu oglinda de care am zis, m-a intrigat un miros de vopsea proaspătă. Eram mirată tare şi mă uitam dacă are pe unde să scape din casetele de sticlă în care erau închise tablourile, conştientă în acelaşi timp că sunt perfect tâmpită dacă mă gândesc la varianta asta având în vedere că alea erau pictate acu’ mai bine de 200 de ani. Am aflat simultan apoi două chestii: 1. că se poate sta pe postamentul negru pe care erau puse nişte costume + o parte din instalaţia menţionată şi 2. de unde venea de fapt mirosul de vopsea.

Leitmotivul expoziţiei? Dincolo de invenţiile literare îndoielnic-zaharos-sângeroase (deci diabetice), zace adevărul incomod că oamenii cu creierul acasă şi cei cretini au convieţuit întotdeauna. Una peste alta, o expoziţie deşteaptă zic eu şi care merită 8 lei cât mi se pare că e intrarea. Eu, ca babă, normal că am intrat gratuit. Dar dacă vreţi şi voi la fel, pândiţi prima miercuri din luna următoare, că a ăsteia a trecut. Adică şi ultima, că expoziţia stă până pe 10 octombrie. Dacă nu, nu-i chiar vărsare de sânge suma aia, aş face eu o glumă proastă dar în context.