Din tinereţea lui Musiu Alexandru sau despre modă

Pfuuuuu, babelor,

M-a trăznit ieri dintr-o dată aşa o jale sfâşietoare, că mi-e greu să-mi găsesc cuvintele. Ce să vă spun, m-a luat cu o stenahorie blegoasă, cu un soi de tristeţe metafizic-abisală mai adâncă decât însăşi Groapa Marianelor, zău, ceva de nedescris. Da’ na, hai să vă povestesc. Ieri, carevasăzică, mi-am luat şi eu zi liberă. Afară era călduţ, soare, adică vremea era la randevu, cum se spune pe-aici, aşa că am hotarât să ies oleacă prin oraş, la o plimbărică. Ştiam eu o terasă mişto cu vinuri bune, locaţie amplasată ideal, adică în medie la vreo cinşpe metri de unde mi-am parcat maşina. Mă aşez, mă-mprietenesc cu un pahar de Chardonnay şi-ncep să mă uit la lumea care trecea pe stradă. N-apuc să sorb juma’ de pahar c-a şi-nceput să mă ia cu fiori reci pe şira spinării, cum zice cântecul, şi dintr-o dată mi-am dat seama, babelor,  că Dragonul avea dreptate. Trăsese el un semnal de alarma acum ceva vreme, dar n-am vrut să-i dau crezare. Ziceam ei aş, câtă vreme avem încă ovarele jos în chiloţi si zulufii la vedere pe piept, tot « halt ! » o sa spună neamţul la Roma şi tot masculul o să fie stăpân în casă. M-am înşelat amarnic, babelor, căci daţi-vă seama, suntem pe cale să traim a patra mare extincţie de la Big Bang încoace. După dinozauri, pasărea dodo şi bourul moldav, asistăm în direct la dispariţia bărbaţilor. Da, babelor, uitaţi-vă şi voi în jurul vostru la ce creaturi schilave, descărnate, limfatice şi mămoase târăsc fetele astea de mână pe stradă. Cică băieţi. Aiurea, nu se mai egzistă. E plin de androgini aseptizaţi, spelbi, hieratici, cu tenişi scâlciaţi, tricouri scălâmbe, laţe cu giugele cleioase trase peste ochi, şaibe de paişpe în urechi, belciuge în nări, insigne « nău fiuciăr » prinse cu ace de siguranţă de gecile găurite şi ginşi cu vedere la chiloţi, croiţi ca sacii de cartofi după tiparele din revista Burda, ediţia viata satului. E groasă, e alarmant de groasă.

Să călătorim în timp, way back when

 

Modă, am spus ? Poftim poză cu musiu Alexandru tânăr. Admiraţi desăvârşirea sartorialistă, galbul perfect al pantalonilor, dunga impecabilă, caroiajul exquis, touché-ul mătăsos al lânii, camaşa asortată la perciunii virili şi eleganţa, rafinamentul gestului destupării vinului. Ehe, babelor, pe vremea aia seducţia era blitzkrieg, vedeţi cum tropăie de nerăbdare demuazela ? O, tempora !

Să ne reîmprospătăm memoria cu alte instantanee de pe vremea când eleganţa îşi merita literele de nobleţe, iar bărbatul era un bărbat : da, babelor, moda se face începând dinăuntru. Să admirăm slipul aproape neîncăpător în care ghicim un conţinut versatil, sa lăudăm minunatul choix des couleurs, liniile îmbietoare, materialele nobile, croiala cu gust şi frizurile dandy.

 

P.S. Materialul foto, Copyright 2008-2009 Rich „Lowtax” Kyanka & Something Awful LLC, e luat de aici. Căutaţi la RETRO SWAT şi regalaţi-vă cu toate comentariile. Merită, pe bune.

Fiţi cuminţi,

Va pup.

Universitatea Nationala de Moarte

Babelor, noi ne-am adunat aici din cauza unui scop comun: suntem batrane si vrem sa fim si mai batrane. In afara de asta, totusi, e ceva mai mult care ne uneste: o rautate incredibila care, sper eu, creste de la o zi la alta tot mai mult si (iar sper) intr-o buna zi va da pe dinafara, cotropind viata reala.

Ma aflu acum, aici, scriind aceste randuri, pentru ca rautatea mea cumplita si-a gasit o noua tinta, cred eu, pe buna dreptate. Aceasta tinta se numeste Universitatea Nationala de Arte Bucuresti, mai exact websitul acestei – cica – facultati. Babelor, eu insumi credeam c-o sa ajung candva Goya – sau Ion Barbu, nu mai stiu – dar n-a fost sa fie. Chiar si-asa, referitor la lumea asta am pastrat mereu in minte, suflet si ficat, o imagine – o imagine, repet, si nu o scandura sau altceva – extrem de plastica si de grafica in acelasi timp, dand pe dinafara de o voluptate… cum sa explic… a, da, o voluptate a culorilor si formelor care converg spre infinit, reducand imposibilitatea si conceptualizand-o irefutabil, asa cum ar teoretiza, probabil, orice critic de arta adevarat. Ati inteles, in mintea mea decrepita, se nasc, cand ma gandesc la asa ceva, imagini inefabile, nespuse, nemaigandite candva, care explodeaza in nuante, si culori si structuri 2d care depasesc orice imaginatie. Iar lucrul asta il traieste, banuiesc, orice persoana pentru care universul respectiv inseamna ceva. Dar nu si cei care au conceput situl facultatii.

In mintea acestor imbecili, portalul virtual prin care se patrunde in lumea lor grafinefabila, sau pictotala, sau cum ar trebui de fapt sa fie, arata pur si simplu ca o pula. Ma rog, aici le fac un compliment, pentru ca o pula arata totusi cumva, are o forma, un sens, un scop. Situl lor, nu. De o banalitate si o saracie cumplita, el nu arata de fapt nici cum. E gol. Searbad. Nu tu o schita, un crochiu de Lautrec, sau de Caracci, sau de cine vreti voi, care sa se ghiceasca subtil din layerele artificiale ale sitului. Nu. Nimic. Nada. Urat si trist, ca si viziunea lor despre artele plastice. Prefer sa cred – si, din nou, sa sper – ca o asemenea raportare la imagine nu e simptomatica pentru romani. Mi-e teama ca ma insel.

Singura intrebare pe care mi-o pun vazand asa ceva, este de ce studentii cacatului respectiv de facultate nu fac ceva in sensul asta. De ce nu se revolta, de ce nu scriu pizda pe websit, de ce nu dau foc la facultate. Mai ales ca sunt o gramada de sectii responsabile de multe din elementele vizuale ale acestei societati. Explicand in debutul postului ca rautatea mea creste pe zi ce trece si mandrindu-ma cu asta, am decis sa-i ajut. Asa se face ca, pe calea asta, doresc sa-i fut in gura pe autorii websitului – desi n-am cu ce – si sa declar ca sunt niste nulitati. De asemenea si pe aceia dintre profesori care au aprobat vizualul sitului, spunand „e bine, merge-asa”.

Pentru cei care nu-mi intelegeti indignarea sau va intrebati cum de-mi suporta sor-mea lipsa de maniere, intrati, va rog, o secunda pe http://www.unarte.ro. Mai mult nici nu se poate, veti regreta instantaneu.