A haunting (sau pește sărat trufanda)

Oamenilor,

În ultima vreme am fost bântuită de sora lui Tutankhamon.

Aiurea, când uit să-mi iau medicamentele văd pisici Cheshire roz cu dungi mov, cățărându-se pe pereți și făcând bungee jumping de pe pânze de păianjen verzi până în ochii mei. Deci nu.

Lucrurile s-au desfășurat, ca niște bandaje funerare antic-egiptene deșirate de niște jefuitori de morminte neatenți, în felul următor:

Seară. Adică, în acest caz, patru dimineața. Într-o cameră de la ultimul etaj al unui bloc oarecare din București, o babă cu ochelari închide o carte și, odată cu ea, veioza (pentru că aruncă cu respectiva carte în respectiva veioză. Babelor le place să facă economie de mișcări). Se face semi-întuneric, suficient cât să poată dormi liniștită chiar și cea mai fotosensibilă băbătie, dar să se și poată circula până la baie, rastelul de vinuri sau scara de incendiu fără contacte semnificative cu mobilele și pereții. Astea sunt rezervate altor stări, absolut deloc influențate de nivelul de luminozitate al încăperii. Așadar, e cam o zecime de lumină, în principal datorată lunii, care, până o găsi baba din poveste o modalitate s-o împuște, găsește de cuviință să răsară fix în spațiul de 10 centimetri dintre cele două draperii.

Înjurându-se pentru neglijența cu care a tras draperiile după ce a închis geamul mai devreme, sau poate pentru moftul de a fi deschis geamul, sau pentru faptul că purta tricoul ăla în casă și deci a trebuit să deschidă geamul, sau pentru cum a turnat compot de mere (cu foarte multă scorțișoară) pe maioul pe care-l purta înainte de tricou, sau pentru ce dracu, în felul ăsta nu mai adorm niciodată, baba în cauză se întoarce pe partea cealaltă.

Pe fundal se aude coloana sonoră a unui film numit Inception, nu din cauză că filmul ar rula undeva în preajma babei în cauză, ci din cauză că baba ascultă în mod obișnuit coloane sonore de filme, mai ales dintre cele pe unde mâna lui Zimmer a pus piciorul.

Întorcându-se pe partea cealaltă, baba întredeschide ochii.

Moment în care dă nas în nas (vorba vine, nas în fose nazale mai degrabă) cu o mumie.

Urlete, așternuturi schimbate, hotărâri definitive privind reducerea cantității medii de alcool savurate pe săptămână.

Seara următoare. La fel, cu mici detalii diferite: veioza fusese închisă cu un papuc de casă, sub perna babei era o toporișcă discretă, podeaua a scârțâit de trei ori, iar în fundal se auzea Nina Simone. Mumia, de data asta, mult mai aproape, pe un fotoliu la vreo doi metri de pat (ăla unde eșuează de obicei baba, în drum spre pat, cam de fiecare dată când decide să micșoreze cantitatea medie de alcool savurată pe săptămână).

A treia seară, baba, intrată deja la gânduri, lasă veioza în pace. (De altfel, nu mai avea la îndemână decât cărămizi, care, din experiență, tind să stingă veioza puțintel cam definitiv.) Pe fundal, coloana sonoră din Parfumul. Întorcându-se de la baie, baba face un mic infarct, după care se culege de pe jos și se așază pe pat, unde mumia stătea înfășurată în plapumă, destul de bosumflată și cu o moacă relativ jignită. Atât cât e posibil să citești de pe fața unei mumii, care, orice s-ar spune, nu prea are față. Altfel, tot tacâmul: ochi uscați în orbite, fâșii mai mult sau mai puțin atârnânde, dinți expuși, maro, mult maro, ceva miros de praf și chimicale. O foarte ușoară tentă de mucegai, dar nu destul pentru blestemul faraonului.

În cele două degete care-i mai rămăseseră la mâna dreaptă, mumia ținea o carte. Baba se chiorăște ba la mumie, ba la carte, pe care o recunoaște ca fiind a sa. Chiar aia pe care o citea înainte de culcare de vreo patru zile, de fapt. Concurs de holbat, care încetează brusc în momentul în care mumia începe să vorbească, pentru că baba închide ochii puțintel, așa, vreo zece minute.

–        Bhuuuuu. Ce căcatul meu milenar e asta? înțelege baba când deschide iar ochii. Indexul mâinii stângi a mumiei arată spre un paragraf anume, dar baba tot simte nevoia să întrebe:

–        Ce-are?

–        Cum ce-are? Are. Că nu știți să respectați o femeie, în țara asta. Nici chiar una mai bătrână ca voi. De la început mi-am dat seama cu cine am de-a face, de-atunci. (Degetul arată în continuare paragraful respectiv.) Nu mai zic că după aia v-ați băgat picioarele și nu mai știe nimeni nimic de mine. Nici măcar eu nu știu exact în ce subsol mucegăiesc de aproape un secol. Nu că asta ar fi mult, din punctul meu de vedere, dar, oricum… Dincolo aveam alte condiții. Aici – mucegai, beznă, șobolani, pereți siniștri și țevi sparte… Da, bine. E aproape ca dincolo, minus pereții siniștri și țevile sparte, dar oricum, o pictură, acolo, face mult… Nu mai zic de respect.

–        Mda, ce-i drept. Na, asta e.

–        Asta e, asta e. Dar chiar trebuia să râzi până și tu?

–       Hai, că e de râs și cu curu! izbucnește baba în hohote. E Pastramă trufanda. Come on, e delirant! (Baba se tăvălește de râs pe pat, în timp ce mumia face o mutră din ce în ce mai ofensată, ba chiar se înnegrește puțin.)

–       Despre ce Osiris vorbești acolo?! Ăsta e mod de a trata o mumie respectabilă? Știți cine sunt eu?!… urlă mumia, de i se văd direct câlții din burtă.

–        Păi să zici mersi că nu te-au și mâncat, ca-n poveste. (Strecoară baba, printre hohote de râs.)

Restul serii nu vi-l mai povestesc, că e destul de neinteresant. Baba i-a povestit mumiei Pastramă trufanda, mumia a înțeles motivul de râs, a hohotit și ea vreun sfert de oră, după care s-a scurs pe un geam și de atunci n-a mai apărut.

Pastramă trufanda bănuiesc că o știți, sau dacă nu o știți, o găsiți voi. Pasajul respectiv, care înfuriase atât de tare mumia și amuzase isteric baba (care, v-ați prins, eram eu), este următorul:

De altfel, nu exista în tariful nostru vamal din acele vremuri nici un articol privitor la operele de artă. E hazliu cazul unei mumii egiptene, pe care Exarcu, inițiatorul Ateneului, o adusese pentru muzeul instituției și care nu se putea vămui, mumiile nefigurând în tariful vamal. După o lungă corespondență între vama Constanța și Direcția Generală, nu se putu totuși rezolva importul decât atunci când directorul general al vămilor, exasperat de această afacere care trena de multă vreme, propuse ca mumia să fie vămuită ca pește sărat!

Pasajul e din Însemnările unui colecționar, de Zambaccian, și vremurile la care se referă se învârt probabil puțin înainte de 1900, având în vedere că Ateneul era gata în 1888.

Ei, să nu faci ca toate Naneferkaptahele?

Anunțuri