Filmul cu Geoană

Babelor,

Vania, alias Ioan Usca, se laudă cum că ar fi intrat în posesia filmului compromiţător cu Mircea Geoană despre care vorbea HR Patapievici. Ba chiar l-a şi pus pe site, încercând să dovedească că nu este decât un trucaj ieftin şi dezgustător.

Permiteţi-mi să afirm cu tărie că Vania nu este decât un impostor neruşinat, lucru pentru care de altfel ne şi place atât de mult de el. Dar vorbeşte aiurea. De unde ştim asta? Păi, pentru că s-a întâmplat următorul lucru:

Azi-noapte, să fi tot fost doişpe trecut, a sunat la uşă. Am urlat la Veta să meargă să vadă cine e, dar din camera ei s-a auzit o înjurătură, urmată de un cântec de la Black Sabbath, din perioada lor bună. Aşa că m-am dus eu să deschid.
În faţa uşii, un bărbat. Trenci gri, costum negru pe dedesubt, mutră de securist, normal.
– Doamna Marx, presupun, a zis.
– Una dintre ele, am răspuns.
– Am ceva pentru Dumneavoastră.
A scos din buzunar un plic şi mi l-a întins.
– Nu m-aţi văzut niciodată, a zis.
Am luat plicul. Bărbatul (saşiu, incolor, efemer) a plecat. Am închis uşa, am chemat-o pe Veta, am băgat caseta în video (pe banda albă de pe margine cineva scrisese cu pix „Filmul cu Geoană”) şi am apăsat pe play.

Începe cu un apartament gol, adică în care nu este nimeni. Mobilat aşa-şi-aşa, în stilul anilor 80. Apare un insert: Mobra Film. Apoi altul: Filmul cu Geoană. Apoi un al treilea: cu: Mircea Geoană. Şi ultimul: Regia: Cristi Mungiu şi Corneliu Porumboiu.
Apoi o vreme nu se întâmplă nimic. Se aud ceva zgomote din apartamentele vecine: un copil tropăind, râsetul unei femei, nişte muzică la radio, paşi. Paşii par să se apropie. Se opresc. O cheie răsucindu-se în uşă. Uşa se deschide (cadrul este bineînţeles fix). În apartament intră Mircea Geoană. Pare ceva mai tânăr decât acum, dar la fel de obosit. Poartă un costum gri-albăstrui şi o cămaşă albă. În mână are o servietă. Închide uşa. Rămâne nemişcat timp de un minut. Apoi pune servieta jos, se apleacă şi îşi desface şireturile. Îşi scoate pantofii folosindu-se la fiecare de celălalt picior, îi pune unul lângă altul, intră în sufragerie, se aşează pe canapea, îşi dă capul pe spate şi închide ochii. Trec minute bune. Să fi adormit? Parcă se aude un fel de sforăit. Dar nu, Mircea Geoană se ridică brusc, se duce în bucătăria care nu este în cadru, zdrăngăne cu nişte chestii, scoate ceva din frigider, se întoarce cu o scrumieră, o sticlă şi un pahar. În sticlă este vin. Mircea Geoană umple paharul, înfige dopul în sticlă, îşi aprinde o ţigară, scoate un oftat abia perceptibil. Fumează încet, gânditor. Termină ţigara, o stinge în scrumieră, se ridică. În exact acel moment sună telefonul. Mircea Geoană se duce la telefon, pune mâna pe receptor, dar nu răspunde. Telefonul sună preţ de două minute, apoi încetează. Mircea Geoană rămâne cu mâna pe receptor, privind într-un punct fix, aflat evident în afara cadrului. Apoi îşi drege vocea. Telefonul sună din nou. Mircea Geoană răspunde.
– Alo, zice. Da. Da, eu sunt. Da.
Ia telefonul cu el (e un telefon vechi, cu cablu) şi se aşează pe canapea. Ascultă ce zice interlocutorul. Ascultă mult. Apoi răspunde:
– Înţeleg. Da. Ştiu. Şi eu. Nu, nu ştiu. Nu l-am mai văzut de mult. Mhm. Nu cred. Nici mie. S-ar putea, ce să zic… Aha. Da. Sigur. Poate. Neapărat. Bine, atunci… Da. Da. Bine. Eu, când… Da? Da? Bine. Aşa e. Da. Bine. Mersi. Pa. Pa.
Închide telefonul şi îşi ia capul între mâini. Stă aşa, masându-şi tâmplele. Apoi scoate o altă ţigară, şi-o aprinde. Mai bea nişte vin.

Şi uite aşa trec primele 48 de minute. Eu şi Veta schimbăm priviri pline de subînţeles, mai mergem în bucătărie, ne întoarcem cu provizii: mere, cafea, ciocolată. Filmul continuă.

După multă vreme, Mircea Geoană moţăie pe canapea. Se aud din nou zgomotele din vecini, apoi iarăşi paşi, iarăşi o cheie, iarăşi se deschide uşa. Intră Maria Dinulescu. Poartă o fustă, bluză, palton, cizme. Îşi scoate paltonul.
– Am venit, zice.
– Bună, spune Mircea Geoană fără s-o privească.
Maria Dinulescu intră în apartament, îl priveşte inexpresivă pe Mircea Geoană.
– Trebuie să merg la veceu, zice.
Trece prin faţa camerei şi iese din cadru. Se aude cum intră la veceu, cum face pipi, cum se şterge, cum trage apa. Se întoarce în sufragerie, ia o ţigară din pachetul lui Mircea Geoană, şi-o aprinde. O fumează nervoasă, privind pe geam.
– Ai vorbit?, întreabă într-un târziu.
– A sunat, zice Mircea Geoană.
– Şi?
Mircea Geoană respiră adânc.
– N-am putut să-i zic, spune.
Maria Dinulescu stinge ţigara în scrumieră, îşi pune paltonul şi iese din apartament. Mircea Geoană îşi cuprinde din nou capul între mâini.

Plânge? Nu, nu plânge. Plânge Veta, de plictiseală. O bat pe umeri.
– Nu mai e mult, îi zic. Doar vreo nouăzeci de minute.
– Nu, eu nu pot, zice Veta. Stinge ţigara, îşi pune paltonul şi pleacă.

Camera o urmăreşte pe Maria Dinulescu. Un handycam, se mişcă cam agitat. Maria Dinulescu merge pe stradă. Strada arată ca în anii 80: Dacii, Oltcituri, blocuri gri, nimic de mâncare. Acţiunea pare să aibă loc undeva în cartierul Militari. E frig, deci probabil iarnă, dar nu e zăpadă pe jos. Vreo patru dupămasa, dar pare deja seară. Maria Dinulescu merge şi merge. Merge vreo şase minute, până ajunge la o staţie de metrou. Nu coboară, ci se îndreaptă către un telefon public. Introduce câteva monede şi formează un număr. Răspunde o voce de femeie.
– Bună ziua, zice Maria Dinulescu. Cu domnul Nicu, vă rog. Da, aştept.
Aşteaptă aproape două minute, apoi din receptor se aude vocea unui bărbat.
– Bună ziua, zice Maria Dinulescu. Vă sun în legătură cu… A, ştiţi. Atunci, când putem să ne întâlnim? Bine. Nu, nu ştiu dacă poate, este… Bine, am înţeles. Sigur, sigur, aveţi dreptate. Bine. Da. Atunci… Da. Bine. Bine. La revedere.
Maria Dinulescu închide telefonul. Se caută de o ţigară, dar n-are. Intră într-un magazin din apropiere, iese peste un minut cu un pachet de Carpaţi, îşi aprinde una.

Babelor, şi filmul continuă tot aşa. Se tace mult, se vorbeşte puţin, ce se spune nu este prea clar. Ideea (dacă am înţeles-o bine) este următoarea: Mircea Geoană şi Maria Dinulescu sunt un cuplu care s-a hotărât să fugă din ţară (deci acţiunea se petrece înainte de 1989). De fapt, Mircea Geoană nu este absolut sigur că asta vrea, dar o iubeşte pe Maria Dinulescu şi nu poate concepe să rămână fără ea. Iar ea poate că îl iubeşte pe el, asta nu aflăm. Sau poate că doar îi este milă de el. Oricum, ea nu mai poate trăi în România, simte că se sufocă, că înnebuneşte. Drept care apelează la serviciile domnului Nicu, care urmează să stabilească contactul cu o călăuză care să îi treacă graniţa la sârbi. Filmul este aproape nesfârşit, dar numai aproape; în cele din urmă, se întâlnesc cu călăuza, aceasta îi duce pe nişte poteci, pe nişte drumeaguri, prin nişte păduri, prin nişte tufişuri, până aproape de Iugoslavia. Moment în care apar patru grăniceri care deschid focul de la distanţă. Maria Dinulescu primeşte un glonţ în cap. Mircea Geoană se apleacă peste faţa ei, se uită în ochii ei morţi, după care se ridică şi o ia la fugă înspre Dunăre. Filmul se termină cu el fugind şi urlând aproape bucuros „Aaaaah! Aaaaaaah! Aaaaaaaah!”. Probabil că nu va scăpa, dar asta este singura sa şansă. Sfârşitul evocă, desigur, clasici precum Butch Cassidy and the Sundance Kid sau Thelma and Louise.

Babelor, mi-e clar că tocmai vă întrebaţi ce naiba este atât de compromiţător pentru Mircea Geoană în filmul descris mai sus, în care nu are loc nici un fel de act sexual, atât Mircea Geoană cât şi Maria Dinulescu fiind tot timpul îmbrăcaţi şi neschimbând decât un sărut scurt, lipsit de pasiune.
Ei, şi aici este problema. Pentru că Mircea Geoană îşi interpretează rolul deosebit de prost. Mă şi mir dacă nu cumva cei doi regizori au omis să-i dea vreo indicaţie, fiind convinşi – pe nedrept, după cum am observat – de talentul său înnăscut. Dar vai, babelor, rar am văzut actor mai penibil, mai puţin convingător, mai inexpresiv, mai plictisitor. Dacă în scena de la început, înainte de intrarea Mariei Dinulescu, se mai descurcă cât de cât, de acolo până la sfârşit nu mai are nici măcar O scenă în care să nu te jenezi, ca spectator, pentru el. Şi îmi este clar că dacă caseta va ajunge în mâinile cui nu trebuie şi va fi făcută publică, cariera de politician (care, ca toate carierele de politicieni, se bazează pe prefăcătorie, minciună, joc şi putere de convingere) a lui Mircea Geoană se va încheia chiar în acel moment.

Şi totuşi nu voi publica filmul – nu pentru că mi-ar plăcea în cea mai mică măsură de Mircea Geoană, ci pentru că este atât de plictisitor încât toată lumea mă va urî instantaneu. Şi, nu mersi. Nu astăzi.

Rhetta

Un vis urat devenit realitate

Babetelor si stimati vizitatori,

iata, in urma cu ceva zile va aduceam la cunostinta un vis de-al meu, pe care la timpul respectiv l-ati considerat oribil, dezgustator si asa mai departe si pe care v-ati grabit sa-l interpretati luandu-va dupa niste dictionare de vise care s-au dovedit a fi de cacat.

Eu v-am spus de la inceput ca visez exact ce se va intampla. Drept dovada ca asa a fost. La sectiunea lung-metraj a castigat ultimul deasupra liniei un film numit Portrete in padure care, banuiesc eu, e ala despre care se vorbea in juriu in visul meu. Iar domnul cu capul patratos nu poate fi altul decat dl Mungiu care, am aflat din ziare, chiar a dat cu pumnul in masa la conferinta de presa in care s-au anuntat rezultatele.

Pentru detalii, cititi aici:

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/842170/Concursul-CNC-contestat-de-Mungiu/

Asa, ca sa nu mai interpretati dupa carti tampite visele mele.

Va pup

4,3,2,1,0,-1,-2,-3,-4,-5…

Babelor,

Cu riscul (pe care mi-l asum) de a îmi pune lumea în cap, povestesc următoarele:

Tocmai am văzut un film numit 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, de Cristian Mungiu. Filmul a luat Palme D’or la Cannes în 2007. Mare film, cică.

Prima dată am încercat să mă uit la el acum câteva luni, dar l-am oprit după vreo 20 de minute, pentru că mă plictisea. Astăzi mi-am zis „hai să-i mai dau o şansă, că e urât afară şi n-am ce să fac”.

Şi l-am pus. Ba chiar m-am uitat până la sfârşit, deşi am stat cu ochii pe ceas tot timpul.

A fost cam aşa:

Prima scenă: Anul 1987. Două fete într-o cameră de cămin. Una dintre fete îi tot cere celeilalte câte ceva: săpun, pastile, ţigări, etc. Deducem că fata A, Găbiţa (Laura Vasiliu), este dependentă de fata B, Otilia (Anamaria Marinca). Doar că regizorul ne spune asta cu insistenţă, că poate suntem boi sau vaci şi nu pricepem. Ceea ce într-un film american s-ar fi zis într-o propoziţie şi un schimb de priviri, durează la noi vreo cinci minute. Dar ok, suntem un popor latin, poate că suntem mai înceţi, nu? Buuun. Se termină scena cu Otilia ieşind din cameră şi intrând în sala de duşuri din cămin. Unde, minune mare, este apă caldă. Minune foarte mare, pentru că este iarna lui 1987, dar fetele au totuşi apă caldă, cumva, de undeva. Eu n-am avut în 87, dar poate că acolo la cămin este o centrală mai bună, că cumva fetele au şi căldură. Iarăşi, eu în 87 n-aveam nici aşa ceva, stăteam cu două pulovăre pe mine. Dar trecem peste asta. Au loc nişte schimburi de replici, Otilia iese din cămin, se duce undeva, se duce apoi altundeva, în cele din urmă se întâlneşte cu prietenul ei la universitate, bănuiesc. Adică într-o clădire care este o universitate (de chimie, aflăm mai târziu). Urmează alt schimb de replici…

A, de ce zic schimb de replici şi nu dialog, mă întrebaţi? Simplu: pentru că ce se întâmplă nu este un dialog, ci un schimb de replici. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la film şi veţi înţelege. Unii actori nu procesează informaţia pe care o primesc, adică replica rostită de partenerul de joc. Ăla zice, de exemplu, ceva de genul „X mi-a propus să facem schimb de tabere, adică ea să meargă la Pârâul Rece şi noi în locul ei la Costineşti”. „Când?” întreabă Otilia. Partenerul ei de joc nu se gândeşte. Are replica învăţată, deci o spune ca din pistol: „Păi în loc de treişpe-optişpe o să mergem pe douăşunu-douăşase”. Acum este rândul Otiliei să vorbească fără să gândească, adică fără să proceseze informaţia: „Asta înseamnă că eu trebuie să stau o săptămână la ai mei, şi nu am nici un chef”.

Şi stau să mă întreb: ea are capul calendar? Nu trebuie mai întâi să se gândească, să îşi amintească ce, cum, când? Ştie toate datele astea pe dinafară? Cum? De ce?

A, ca să nu mai spun că actorii vorbesc prea repede, mult prea repede, cum nu vorbeşte nimeni vreodată. Nu mereu, dar des, prea des.

Mergem mai departe. Cum-necum, povestea este următoarea: Găbiţa trebuie să facă un avort, la negru, bineînţeles, şi Otilia se ocupă de detalii. Ajunge (Otilia) undeva unde se întâlneşte cu domnul Bebe, jucat mişto de Vlad Ivanov. Scenă: Otilia şi domnul Bebe în maşină. Ceva dialog, ne dăm seama că domnul Bebe este un tip scârbos şi neplăcut. Ok. Scena din maşină serveşte, aşadar, la definirea caracterului „Domnul Bebe”. Establishing the character, în engleză. Ok, teoretic am bifat asta, dar în următoarea scenă domnul Bebe o ceartă pe maică-sa, o babă cam de vârsta mea. A doua definire a caracterului, identică cu prima. Urmează o a treia definire a caracterului, într-o cameră de hotel, în care aflăm, iată, pentru a treia oară, că domnul Bebe este un tip scârbos şi neplăcut. Mersi mult, domnule Mungiu, dar înţelesesem din prima. În fine, tragere de timp.

Urmează câteva scene bune, pe care le duce Vlad Ivanov, şi în care nici fetele nu joacă prost. Doar că tot farmecul dispare când domnul Bebe anunţă că nu îi face avortul Găbiţei decât dacă amândouă fetele se fut cu el. Nasol, mda, sigur. Scârba se transformă în nehotărâre, apoi Găbiţa zice da, şi în cele din urmă şi Otilia acceptă.

Ei, şi pe mine filmul m-a pierdut definitiv aici. De ce acceptă Otilia? Nu mi se explică, şi în cazul ăsta am nevoie de o explicaţie. Disperarea Găbiţei nu îmi ajunge. Nu înţeleg poate şi din cauză că sistemul meu valoric nu îmi permite să înţeleg. Nu pot. Nici în ruptul capului. Şi ea de ce poate? De ce se sacrifică pentru prietena ei? De ce aşa? Problema este, repet, poate numai a mea personală, poate că cineva este în stare să îmi explice acordul Otiliei la viol. Aştept provincia, ca să zic aşa.

Filmul continuă cumva, ele se fut cu ăla, ceea ce nu vedem, ăla pleacă, ele se ceartă puţin, Otilia pleacă şi ea, fiind invitată la serbarea zilei de naştere a mamei prietenului ei. Acolo, petrecere – o scenă care funcţionează o vreme, toţi vorbind în jurul Otiliei, ea nefăcând nimic, uitându-se la ceilalţi, zâmbind uneori un zâmbet vag – ok, am înţeles, este vorba despre singurătatea ei în mijlocul acelei societăţi; dar scena este din păcate mult prea lungă, treci de momentul în care te simţi jenată de prezenţa Otiliei printre ceilalţi şi începi să te plictiseşti. Iarăşi tragere de timp, aş spune.

După care Otilia se ceartă cu prietenul ei – şi din nou actorii nu par să se asculte unul pe altul ci doar să îşi turuie replicile. Poate că s-au gândit prea mult la timing, nu ştiu, dialogul în sine este bine scris şi plauzibil, dar m-a lăsat întrucâtva rece.

… Şi în cele din urmă Otilia pleacă, se întoarce la hotel, Găbiţa a avortat, obiectul este în baie, pe jos, Otilia îl bagă într-o geantă şi merge cu el la un bloc, undeva departe, îl aruncă într-o ghenă, se întoarce, Găbiţa o aşteaptă în restaurantul hotelului, Otilia îi cere să nu mai vorbească niciodată despre ziua care tocmai s-a terminat, fetele beau o apă minerală şi cam asta-i tot.

Ar trebui să trag o concluzie, nu? Păi atunci s-o trag.

Merge. Filmul merge. Te lasă cu o senzaţie neplăcută, ceea ce şi-a şi propus, de altfel. Pe planul ăsta merge.

Dar performanţa actorilor (îl exclud pe Ivanov) fluctuează. Uneori sunt buni, alteori sunt proşti. Scenele cu Marinca şi prietenul ei (Alexandru Potocean) sunt clar sub restul, şi vina pare să fie a lui Potocean. Fetele vorbesc prea repede şi ascultă prea puţin. Rar îşi punctuează jocul cu câte o pauză, şi când o fac, timingul este slab, mai ales la Laura Vasiliu.

Cam atât.

Aştept alte păreri.

Pupăciuni,

Rhetta