Basorelief renaşte mai ceva ca Pasărea Phoenix. Pardon, Pasărea Rock

Babones, treabă importantă: Aşa cum ştim, muzica românească e de căcat. E suficient să ascultăm Holograf ca să ni se strepezească dinţii, iar dacă îndrăznim un Robert and the blackstabbers, sau cum se cheamă formaţia aia la fel de ridicolă pe cât e titulatura ei, treaba e chiar mai nasoală. Sigur, sunt şi trupe bune, nu asta e ideea, nu intrăm în discuţia asta că ne prinde noaptea. Iată însă că foaia se schimbă un pic, iar oamenii ai căror neuroni fac mai mult de trei conexiuni au în sfârşit parte de ceva răsfăţ la ureche. Şi nu, nu este vorba despre Pasărea Rock, un proiect care nu putea fi întrecut în penibilitatea ambalajului de marketing decât dacă Maria Lătăreţu se reunea (nu mă întrebaţi de ce) cu Ionuţ Dolănescu sub numele de, să zicem, Vrăbiuţa Folk.

Nu. Este vorba despre o trupă care, singură, înseamnă istoria jazz-fusion-ului (sau prog rockului, vor spune alţii) în România. Da, bravo, nota 10, aţi ghicit. Adică Basorelief, despre care cunoscătorii ştiu că s-a reunit deja de câţiva ani şi care acum ne face o surpriză foarte şmecheră: desigur, un album nou. Pe numele său Ploaie în Macondo, ceea ce mie una mi se pare un titlu foarte inspirat, pentru că mi-l imaginez pe Marquez plângând de singurătate cam un veac, nu ştiu de ce. În altă ordine de idei asta înseamnă că, da, veţi auzi piese noi pe lângă cele care au făcut istorie, iar aceste piese sună super-super bine. Vă spun pentru că am fost la concertul de avanpremieră şi mi-a căzut faţa când am auzit ce scot aceşti oameni din ei.

Lansarea are loc miercuri, 26 februarie, la teatrul Excelsior, la ora 19.30. Iar acolo veţi avea ocazia deosebit de babană de a-i vedea chiar pe trei dintre membrii fondatori – Relu Biţulescu (tobe, e un fel de Dennis Chambers al României), Mugurel Vrabete (bass, omul se dă foarte bine pe fretless şi demonstrează că poate face Muzică în afara fabricii de bani care este Holograf) şi Edi Bălaşa (chitară). Iar lor vreau să vă spun că li s-a alăturat un clăpar absolut demenţial, pe numele lui Dan Polymoog Stesco, un tip atât de talentat că rămâi tablou.

Deci pe bune că este un eveniment deosebit, drept care am şi considerat că este esenţial şi în spiritul blogului nostru să-l promovăm.

Ne vedem acolo!

Muzică românească partea o sută de mii

Babelor,

Am tot scris despre muzica românească. Despre Luna Amară, despre ăia care cântă ceva cu „buy me with a coffee”, etc.
Şi în general am scris de rău. Având perfectă dreptate.
Doar că abia în seara asta am realizat de ce am dreptate. De ce nu există muzică românească (mă refer la rock, aşa că nu veniţi acum cu Şuie Paparude, da?).

Pentru că muzica românească este domeniul exclusiv al bărbaţilor şi femeilor fără coaie.

Să vă explic:
O fată oarecare iese în oraş. Oraşul se numeşte New York. Se duce la un concert. Vede o formaţie. The Strokes, de exemplu. Îi place. După concert merge într-un bar. Se întâlneşte cu solistul vocal. E frumuşel, e beat, e drogat, îl place, o place, se duc la el acasă, se bagă în pat, fata îl mângâie pe coaiele gigantice, se mai hârjonesc puţin, apoi se fut.
Pentru că băiatul ăla de-aia s-a apucat de muzică: ca să fută cât mai multe gagici. Şi aşa şi cântă, ca cineva cu coaie şi cu poftă şi care vrea să fută.
Şi formaţia sună bine pentru că şi bateristul vrea să fută, şi basistul vrea să fută, şi chitariştii vor să fută. Cinci oameni cu un ţel comun.

Ok. Continuăm:
O fată oarecare iese în oraş. Oraşul se numeşte Bucureşti. Se duce la un concert. Vede o formaţie. Luna Amară, de exemplu. Îi place. După concert merge într-un bar. Se întâlneşte cu solistul vocal, care bea un ceai. Se plac, se duc la el acasă, se aşează pe pat şi vorbesc. Şi vorbesc şi vorbesc, fata a obosit, în curând o să vină răsăritul, dar iată, băiatul se apleacă deasupra ei, ea închide ochii şi întredeschide buzele, şi el o sărută. Fără limbă, doar aşa, pe buze. După care băiatul se ridică, îşi cere scuze şi se duce la veceu. Acolo face laba. Ejaculează. E fericit.
Şi formaţia sună de căcat pentru că şi chitaristul, şi bateristul, şi basistul, şi clăparul, şi producătorul, şi femeia de serviciu care face curat în studio, şi coşarul de pe acoperiş, şi pilotul avionului care trece pe cer, toţi sunt nişte labagii.

Urma suge turma

Babelor,

Recunosc că mă repet. Şi ca să vedeţi că uneori o fac în mod conştient, repet acum că muzica românească este într-o măsură ucigător de mare de căcat.
Da, ştiu că şi alte muzici sunt de căcat, dar suntem din România, şi chiar dacă asta mie una nu îmi ocupă prea mult timp, uneori trebuie să vorbesc despre România.
Aşa. Am mai zis că muzica de la noi e de căcat, cu nu mai ştiu ce ocazie.
Astăzi voi devasta acea banală redută a pseudointelectualilor de Vama Veche numită Urma. Ştiu că unora le place, şi nu vreau să-i jignesc. Adică nu-i jignesc eu, îi jignesc propriile gusturi. E ca şi cum le-ar place să mănânce nisip.
A, pardon, nu auzisem întrebarea. De ce sunt de căcat?
Păi, să-i ascultăm. Aleg piesa asta pentru că este cea mai văzută piesă a lor de pe youtube, şi deci reprezentativă:

Ok. Aţi văzut-o? Aţi remarcat ceva? Da? Ce? Accentul solistului vocal? Nu-i bai, se întâmplă şi la case mai mari. Altceva? Aha, da, da, aud… Exact! La minutul 3:26 am adormit şi eu! Extraordinar! Ce întâmplare!
Şi de ce am adormit cu toţii? Pentru că piesa este o labă tristă. Un cântec în care nu se întâmplă nimic, în afară de un solo de flaut pe care l-am uitat în timp ce l-am ascultat. Şi pentru că Urma nu ştie că dacă ai o chitară electrică, poţi ataşa un efect la ea, Distortion, de exemplu (sunt unele bune făcute de firma Boss, nici nu sunt foarte scumpe), şi totul devine mai tare, mai alive. Mai sunt şi alte posibilităţi de a aduce un cântec la viaţă: bridge, refren, chestii de-astea foarte basic; per total, se poate lucra sau la instrumentaţie, sau la compoziţie. De preferinţă la amândouă în cazul Urma.
Un exemplu bun ar fi Pearl Jam, chiar dacă nu mai îmi plac de mult. Dar erau mişto la vremea lor, prin ’94, să zicem. Şi oricum Urma îi copiază cu neruşinare şi îndârjire, dar totuşi foarte prost, aşa că merge comparaţia:

Cam atât am avut de spus pe tema asta. Când o să uit că am scris postul ăsta, o să îl mai scriu încă odată. Şi tot aşa.

Rhetta

Muzici

Dragă Veta,

Uite, tocmai ascult nişte muzică. Poate că de-aia nu poţi să dormi, sau poate ai iarăşi probleme cu vezica, nu ştiu exact.

În fine, nu contează, treaba ta. Ziceam că ascult muzică. TV on the Radio. Şi în acelaşi timp mă gândesc. Mă gândesc că nu există muzică românească bună. Sau nu rock – pentru că Paraziţii din perioada timpurie erau buni, la fel şi Şuie Paparude şi încă câteva formaţii de muzică electronică. Din rock (mă refer la formaţii care se folosesc în marea parte a timpului de instrumente) nu îmi place mai nimeni. Vank, vag.

Acum, asta n-ar fi un bai. Nici italienii n-au rock bun. Nici francezii, cu puţine excepţii. Nici nemţii, iarăşi cu excepţii. Dar nemţii i-au avut pe Kraftwerk, i-au avut pe Trio, au avut două-trei formaţii babane de rock progresiv în anii 70. Dar fie, vorbim de anii 00. Singurele ţări care bucură lumea în continuare sunt Statele Unite şi Marea Britanie. România, nu.

De ce?

Pentru că:

muzicienilor români le lipsesc 15 ani de muzică. 1975-1990. Circa. Ani în care au apărut formaţii importante, pe care în România nu le ştie (mai) nimeni: Camper Van Beethoven, The Durutti Column, Dinosaur Jr, Dream Syndicate, Fugazi, Joy Division, Pixies, Sonic Youth, Television. Formatii care au influentat soarta muzicii rock, si fara care Nirvana, de exemplu, nu ar fi fost posibili. Formaţii care au pus bazele rockului alternativ, fiecare dintre ele aducând ceva nou, neaşteptat, uluitor.

Ei, în acelaşi timp, România a dat lumii pe Phoenix, Pasărea Colibri, Celelalte Cuvinte şi Iris. Al căror aport la evoluţia muzicii este absolut nul. Nu zic că sunt proşti, zic doar că nu sunt importanţi, sau nu în general (sunt, ce-i drept, importanţi în particularitatea României, importanţi ca folclor, poate, ca Duckadam).

Accept că nu este vina lor. De unde să ştie ei, săracii, ce se întâmpla în afară? Mai venea cineva din vest cu ultimul Rolling Stones sau Queen, hai chiar Talking Heads. Dar asta nu putea fi de ajuns. Nu aveau acces la muzică, şi cu asta basta.

Iată însă că a căzut un zid, a avut loc o revoluţie sau ceva numit revoluţie, discurile au început să sosească mai des, mai multe, mai variate. Dar la ce folos, când ne lipsesc cei 15 ani de-acasă? Ce ştiu cei care fac muzică astăzi în România despre muzică? În cel mai bun caz, Beatles, Stones, Queen, Led Zeppelin – după care urmează o pauză, apoi Depeche Mode, Metallica, Nirvana, şi hai să îi adaug şi pe Pixies.

Ei bine, nu-i de ajuns. Cultura muzicală a lui Kurt Cobain începe cu Lead Belly (1944), îi cuprinde pe Beatles, Velvet Underground (una din cele mai importante formaţii din istoria rockului, şi nu pentru legătura cu Andy Warhol), David Bowie, Leonard Cohen, The Stooges, Fugazi, Joy Division, Husker Du, Sonic Youth, până la Pixies. Şi asta este doar varianta scurtă.

În fine, vorba lungă, sărăcia omului. Ce vreau să spun, dragă Veta, este că diferenţa dintre o formaţie rock din America sau Anglia şi una din România este că ei sunt erudiţi, iar noi analfabeţi.

Un exemplu: TV on the Radio, formaţia pe care tocmai o ascult, au un cântec numit Shout Me Out. Un cântec bun, care sună a TV on the Radio. Dar la o a doua sau treia ascultare, găsim în el diverse influenţe: Tom Petty, Sonic Youth, The Prodigy. Sau ultimul cântec de pe album, Lover’s Day, care conţine Beach Boys, Brian Eno, Prince. Adică anii 60, 70 şi 80.Şi totuşi TV on the Radio sună a ei înşişi. Ei ştiu, nu fură.

Şi noi cu ce venim?

Poftim? Ai zis ceva? Omul cu Şobolani? Travka? Poftim?