Colecţia de filme babane: Bringing Out the Dead

Babelor,

M-am gândit aşa: dacă ăsta tot este un blog despre – printre alte mărunţişuri – filme, am hotărât să prezint aşa, când am chef şi timp şi ţigări şi cafea, nişte filme care mie îmi plac, că poate vă fac curioase şi vă plac şi vouă, şi eu aş face aşadar un bine şi Dumnezeu m-ar primi în împărăţia Sa şi toată lumea ar fi veselă. Voi încerca să vorbesc despre filme mai puţin cunoscute, că dacă vă zic că Good Fellas şi Casablanca sunt mişto, nu ne-am ales niciuna cu nimic.

Încep cu Bringing Out the Dead, de Martin Scorsese, scenariul lui Paul Schrader, făcut în 1999. Pe scurt, povestea unui asistent de salvare (Nicholas Cage) care lucrează în tura de noapte în New Yorkul începutului anilor ’90 şi care nu a mai salvat pe nimeni de câteva luni de zile. Tipul este bântuit de fantoma unei fete care a murit în ambulanţa lui, şi mai este şi un fel de poveste de dragoste în film, care nu este de fapt de dragoste, ci totodată mult mai mult şi mai puţin de atât. Nu spun mai multe, pentru că sper că o să vedeţi filmul şi nu vreau să vă stric plăcerea.

De fapt nu vreau decât să povestesc o scenă care ţine 21 de secunde şi îţi spune cam tot ce trebuie să ştii despre personajul principal. Vine aşa:

Cage şi partenerul său de pe ambulanţă (John Goodman) tocmai au încărcat nişte marfă, în speţă un bărbat în vârstă care a suferit un infarct sau aşa ceva şi care are puls, dar probabil degeaba, pentru că pare să fie cam legumă. Ambulanţa porneşte, şi odată cu ea intră şi nişte muzică (Van Morisson – TB Sheets). Vedem faţa lui Cage în oglinda retrovizoare. Cut, acum vedem oglinda din perspectiva lui Cage: în ea se vede o maşină în care sunt rudele pacientului. Cage apasă pe un buton şi porneşte sirena. În retrovizorul din ambulanţă îl vedem pe Goodman privind mirat. Cage face un semn cu mâna în spate şi zice „It’s for the family”. Cut pe retrovizorul din ambulanţă, Goodman ridică sprâncenele în semn de înţelegere. Cut pe retrovizorul exterior, vedem din nou maşina familiei. În ea băiatul, fata şi soţia pacientului.

Cam atât. Probabil că nu am redat scena perfect, caz în care îmi cer scuze. Oricum, poate fi folosită ca lecţie de montaj, regie, joc, orice.
Ăsta minimalism, nene. Asta artă.

De văzut, deci. Neapărat. Şi de dat mai departe.

Rhetta

P.S. Am uitat trailerul: