Noaptea Institufelor Culturale

Ar trebui probabil să mă culeg de pe covor suficient încât să aranjez într-o ordine inteligibilă niște litere. Iar prin ele să vă transmit că la anul Centrul Turc va fi ultimul pe lista priorităților mele pentru Noaptea Institutelor Culturale. Poate vă amintiți că pretindeam vineri (și prin „amintiți” vreau să zic că puteți vedea în postarea de mai jos, că dacă ați avut un weekend măcar pe jumătate decent nu mă pot aștepta de la voi să vă amintiți ceva de vineri) că n-o să ies din Centrul Turc. N-am ieșit. Am tulit-o înjurând de Șeitan.

Fiindcă nu se anunță publicul la ora 20 că nici unul dintre cei care trebuiau să țină cele patru workshop-uri care trebuiau să înceapă la ora 18 nu a primit viza, deci nu e și nu va fi în zonă. S-a știut de la început, iar dacă nu s-a știut de la început, cu atât mai grav. Dracii furioși provocați de păcăleală n-au avut nici o șansă să fie ameliorați de doi copii morți de cald în niște costume ermetice, dansând fără chef (unul din ei chiar grav fără chef), împinși la înaintare să țopăie probabil mult mai mult decât fusese înțelegerea cu organizatorii.

Iar că la ora 18, vara, în România, nu poți să proiectezi un film în aer liber pentru că e încă ziuă, nici asta nu s-a aflat vineri. De fapt, e posibil ca vineri prezența acestei informații în mintea umană să fi împlinit vreun milion de ani. Evident, organizatorii nu doar că nu erau tereștri, dar nici măcar nu avuseseră minimul bun-simț de a se informa asupra climei locului. Ceea ce a dus la un exod furios cu niște înjurături justificate drept imn, nu înainte de a planta niște bombe pututoase pe sub birouri, spre compromiterea mutuală a relațiilor.

Plictisiți ei înșiși de evenimentul pe care l-au organizat, extratereștrii de la Centrul Turc au închis la un moment prăvălia sau au lăsat pe unul mai bleg în urmă să dea explicații întârziaților și s-au împrăștiat pe la alte centre culturale, să vadă cum se face chestia asta cu organizarea Nopții Institutelor Culturale. Am văzut cel puțin trei cetățeni de-ai lor răsfirați prin alte locuri de-a lungul serii. Cam cu un an prea târziu le-a venit ideea.

Seara începută execrabil a continuat bine la Institutul Cervantes, pentru a eșua pe jumătate în penibil la Centrul Ceh, via Institutul Francez. Dar pe rând.

Despre spanioli n-am ce zice, că au fost normali la cap. Flamenco live fain, sangria destulă, scaune nu destule. Bonus sacoșe de pânză cu agende și pixuri cadou, plus o tombolă pentru cărți la miezul nopții la care n-am mai ajuns. Dacă numărul 42 a câștigat o excursie în Spania (ceea ce aș merita, având în vedere că luna asta n-am omorât pe nimeni), anunțați-mă aici careva. Nu iau pe nimeni cu mine, înainte să vă vină idei de fraudă.

La Institutul Francez am savurat ceva fado în cele două minute cincizeci cât pot să-mi țin respirația, pentru că înăuntru era un stup. Iar fiindcă mâncare am și io acasă, i-am făcut o vizită lui Pif și am zbughit-o spre Cehi.

Unde trebuia să se întâmple ceva mișto, în sensul că un meci de fotbal (Germania-Grecia) trebuia transformat în ceva studiu de caz al unui workshop pompos denumit How To Like Football. Doar că titul real trebuia să fie How To Hate Idiots To Death, Case Study-Football, pentru că ideea lor consta de fapt în a proiecta meciul cu sonorul oprit și a oferi microfonul unor dubioși ca să se bage în seamă în mod jenant. Singurul lucru care ținea zece oameni în camera aia era cantitatea de Grolsch îngurgitată, or, cum la mine nu era cazul, n-o să vă vină să credeți ce-am făcut.

Serios că n-o să vă vină să credeți.

Pe bune.

Zău.

Bine, zic. Sper că ați priceput introducerea și v-ați luat Aspacardinul, pentru că m-am așezat pe o bancă și m-am uitat două ore și ceva la istoria cinematografiei în trailere.

Inspirați, expirați. Repetați.

Acum, zic că probabil ăia dintre voi care au treabă cu filmele ar fi avut ceva de obiectat la selecție, pentru că nu erau filme pe care sigur v-am văzut certându-vă. Dar au fost multe, iar eu am observat că la rezumate de filme pot să mă uit. Și chiar să-mi placă și să trag concluzii din felul în care erau montate trailerele.

În fine, să respirăm și să trecem mai departe, la faza în care eu m-am târât acasă. Dezamăgită, dar probabil mai mult din cauza startului decât a continuării. Au fost chestii bine făcute. La Institutul Cervantes. Indiferent cum au arătat restul, așa trebuia să arate o noapte la un institut cultural.