Babelor,
Ieri mă uitam pe geam şi mă gândeam la ale mele, când pe stradă a trecut o babă cunoscută. Salut-salut, ce faci, bine, tu, şi eu, din vorbă-n vorbă am aflat că baba respectivă mergea la MŢR să vadă un film. „Ce film?”, zic. „Păi, Marţi, după Crăciun, ultimul film al lui Radu Muntean. M-am bucurat (abia mai târziu aveam să aflu că este ultimul film în ordine cronologică, nu ultimul film pentru că omul s-a apucat de altă meserie, aşa cum crezusem pe moment), mi-am pus nişte haine oarecare, am băut o duşcă de cafea şi am plecat cu ea.
Ajunse la MŢR, nu ne-a venit să ne credem ochilor: lumă câtă frunză şi iarbă, mult tineret dar şi ceva bătrânet, fiecare cărându-şi câte o bancă, câte un scăunel ca să stea pe el şi să vadă proiecţia. Odată cu fluxul de oameni creştea şi enervarea mea, pentru că toată lumea vorbea simultan despre nimic care m-ar fi putut interesa, şi când a început filmul şi mi-am dat seama că 1) nu se aude nimic şi 2) subtitrarea e în franceză, am dat cu băncuţa de pământ, i-am dat unui om aparent nevinovat cu un ghiveci în cap şi mi-am luat tălpăşiţa. Mai întâi am mers în Expirat, unde fusesem invitat de nişte prieteni, dar acolo un bărbat cu aspect de cerşetor securist mi-a explicat că intrarea e 10 lei. Cum nu am înţeles de ce, am tuşit supărată şi am plecat în Green Hours, unde alţi cunoscuţi stăteau cuminţi la o masă şi se gândeau să meargă în Revenge. Drept care mi-am terminat berea şi m-am întors acasă, încercând o senzaţie de neîmplinire, neînţelegere şi nebunie.
Şi ce-am făcut ca să scap de senzaţia asta? Am spălat nişte rufe albe, m-am culcat, m-am trezit, şi m-am dus cu baba de aseară la Patria, să văd naibii filmul lui Muntean. Care e aşa:
În primul rând, este compus din 32 de cadre (dacă am numărat bine). Ce am mai râs la sfârşit, citind pe generic că la film au lucrat DOI asistenţi de montaj! La ce e nevoie de trei monteuri ca să faci 32 de tăieturi? Râd şi acum, gândindu-mă că ăia trei au luat fiecare un ban cinstit pentru zece virgulă şaişase tăieturi.
În al doilea rând, m-a înveselit să observ că în continuare nimănui nu îi pasă dacă sunetul unui film românesc se înţelege sau nu. Ăsta se înţelegea cât de cât pe alocuri, dar nu şi pe alte alocuri. Mă întreb: nimănui nu i-a trecut vreodată prin cap să facă o vizionare într-un cinematograf tipic românesc, cum ar fi Patria? Sau pur şi simplu regizorul este conştient de plicticoşenia dialogului, şi atunci ce contează dacă acesta se aude?
În al treilea rând, să vă spun despre ce este vorba (aş putea probabil să vi-l povestesc cadru cu cadru, dar mi-e să nu uit vreunul, cadru 21 de exemplu, sau 25, sau 8, şi să nu se mai înţeleagă nimic): un bărbat (Mimi Brănescu, de parcă pe un bărbat ar putea să-l cheme Mimi!) stă în pat cu o gagică (Maria Popistaşu). Ambii spun vorbe, nu ştim exact ce, deducem că sunt amanţi, că bărbatul este căsătorit, etc. Mai târziu aflăm că el are chiar şi un copil. Ei, şi de-aici cum ar putea continua filmul? Cineva ar putea răpi copilul, de exemplu, şi am avea un thriller. Sau s-ar putea întâmpla cine ştie ce chestie, şi filmul ar deveni o comedie.
Dar nu. Este vorba despre un film românesc din noul val, aşa că ce se întâmplă sunt următoarele: bărbatul se duce acasă, mănâncă, nevastă-sa îl tunde, amândoi cumpără un snowboard pentru fetiţă, se duc cu fetiţa la dentist, aflăm că dentistul este însăşi amanta, apoi soţii se întâlnesc cu un cuplu prieten la un restaurant, el pretinde că merge să facă pipi şi o sună pe amantă, ea e în drum înspre Constanţa, el o întreabă dacă s-a supărat că a venit cu nevasta la cabinet, ea probabil că zice că nu, a doua zi sau aşa ceva el merge la Constanţa, mama amantei îl salută cu răceală, el stă de vorbă cu amanta, se întoarce la Bucureşti, şi cumva, stând cu nevasta în bucătărie, îi zice ăleia „Sunt foarte îndrăgostit. Am cunoscut pe altcineva”.
Ăsta e singurul moment mişto al filmului, pentru că felul în care spune el vorbele astea, faptul că ne ia pe nepregătite prin francheţea sa, ne cam dau pe spate. Foarte bine făcut, serios. Urmează o scenă foarte lungă cu nevasta, reproşuri, palme, „Mută-te”, „N-o să îţi dau niciodată copilul”, etc. Şi încă nişte neîntâmplări, şi la sfârşit sfârşitul, care ne duce cu gândul la 4,3,2 şi ne face să realizăm că felul în care este folosită muzica în filmul românesc din noul val a devenit aproape ridicol. Adică zău, mai bine deloc decât aşa!
Bun, ce altceva aş mai putea spune? Jocul actorilor, în general corect, cu ceva greşeli pe care regizorul ar fi putut/trebuit să le observe şi corecteze; dialogul, de o naturaleţe mult prea trasă de păr; plictiseala, măricică. Noul val m-a enervat de la bun început şi o face în continuare, iar filmul lui Muntean arată destul de bine de ce.
Vă pup,
Rhetta
Surorile Marx 