Rhetta goes Film Menu

Babelor,

Ziceam acum câteva secole despre o revistă de film făcută de studenții de la film de la UNATC (adică oamenii ăia care cred că filmul trebuie să fie inert, ca o sculptură).
Și ia ghiciți ce s-a întâmplat? Într-o bună dimineață, deschid geamul să bat o pasăre și aud cum cineva mă strigă din stradă: „doamna Rhetta! Doamna Rhetta!”
Bag hangerul în teacă și mă duc să văd ce vrea. În fața blocului dau peste un puhoi de copii, toți cu cămăși în carouri și ochelari de hipsteri. Unu’ mai răsărit se încumetă și face un pas către mine. „Mneavoastră sunteți doamna Rhetta Marx, nu-i așa?”, zice cu un fel de speranță în glăscior. Spun că da, ăla se bucură și țopăie pe un șotron imaginar. Se liniștește în cele din urmă și îmi povestește că ei sunt echipa Film Menu, că le place de mine și că dacă n-aș vrea să scriu pe blogul lor, din când în când, despre filme. „Bine”, zic. „Da’ despre filme de-ale noastre”, spune băiatul. „Ce-nseamnă ‘de-ale noastre’?”, întreb. „Păi din astea de nu se uită nimeni la ele. Uitați aici, v-am adus un sac cu DVDuri, s-aveți de unde alege”.
Am zis că bine și copiii au plecat pe niște biciclete Pegas din anii 80. Ajunsă acasă, am răscolit sacul ăla. Toate filmele din el erau portugheze, rusești sau din țări care nu există. L-am ales pe cel mai scurt, care avea trei ore, m-am uitat, am ridicat din umeri și am scris ceva despre el. Care poate fi citit aici.
A, și răsfoiți și voi blogul lor. Cu toate că media de vârstă e 14 ani, copiii sunt deștepți, scriu frumos și vorbesc fără cuvinte urâte.

Vă pup,

Rhetta