Nopți albe și rugăciunea unui drac

Ha! Pun pariu c-ați pus pariu că am crăpat. Poate data viitoare.

Între timp, s-a întâmplat Noaptea Muzeelor. Din care e de reținut faptul că există sistemul de etichetare de la Muzeul Minovici, cu QR codes care îți spun nu numai totul despre obiect, ci și aventurile prin care a trecut Minovici ca să-l aducă în colecție (cum ar fi șemineul renascentist pe care practic l-a cărat după el toată viața), și sistemul de etichetare de la Muzeul Tehnic, unde chiar și cu ajutorul neprețuit al Dragonului trebuie concentrare ca să-ți dai seama ce sunt și la ce folosesc lucrurile la care te uiți. Mai e de reținut și locul nou cu cartofi prăjiți foarte buni, pui aproape decent și maniere comerciale excelente care s-a deschis pe un colț de lângă hanul lui Manuc. Ar mai fi fost expoziția de la Muzeul de Istorie, dacă n-aș fi văzut-o deja înainte.

Apoi, mai degrabă între decât timp, s-a întâmplat Noaptea Galeriilor, unde au fost câteva expoziții foarte bune, oameni parcă mai puțini decât în ultimii ani și o oroare sinistră și revoltătoare. Dar să procedăm metodic, după cum sper că v-am obișnuit atunci când nu procedăm haotic.

Expozițiile foarte bune au început la Make A Point, care cred că și-a organizat cea mai mișto chestie de când încearcă ea să make a point. Cum intrai în Postăvăria Română observai, în ordine: absența mulțimilor obișnuite (le-a trecut luciul de nou și hip și cred că tânăra intelectualitate cool e capabilă să aprecieze un demers de descentralizare culturală numai cât timp el prezintă luciul ăsta), turnul luminat și oarecum populat din spate și apoi intrarea în zona obișnuită a galeriei. Instalația din turn s-a dovedit a fi una dintre cele mai vesele experințe ale serii, cu ceea ce păreau a fi marile cărți ale culturii universale (Aristotel, Platon, Toma de Aquino, Augustin, Descartes, Kant, Smith, Locke, Lyotard, Foucault – parcă – și mulți alții) împrăștiate pe jos, în timp ce nu erau, firește, ceea ce păreau să fie. Ascensiunea pe turn mi-a permis să verific scorul și desfășurarea finalei Cupei României, Arena Națională fiind la o aruncătură de binoclu de locul în care mă clătinam în vânt, rugându-mă să fi făcut treabă conștiincioasă ăla de-a instalat scările exterioare pe turn. După cum se vede, a făcut.

Despre  expoziția din galerie nu vă povestesc decât că e deșteaptă, mișto și târziu acasă, adică aproape perfectă, chestie pentru care pot să depună mărturie și ambii Dragoni. Isprava lui Cosmin Haiaș, Sorin Oncu și a Valentinei Iancu merită din plin deplasarea până la capătul lumii și al tramvaiului 46.

Seara a continuat bine la Căminul Artei (surprinzător Teodor Moraru) și la Pop-Up pe Șelari, foarte bine la 418 și Romanian Design Week. Până s-a terminat prost. Extrem, teribil, dezgustător și revoltător de prost. Pentru că am ajuns la palatul Știrbei, unde se întâmpla Milk. Honey. Blood a lui Roman Tolici, care n-are nici o vină, fiind foarte bună.

Experiența anilor trecuți, precum și faptul că toată clădirea se cutremura, m-au făcut să cobor însă la subsol, unde avea loc ceea ce nu pot să consider ca fiind altceva decât cea mai eficientă încercare de până acum de a termina odată cu vechitura asta decrepită și incomodă. După cum știți, de vreo doi ani palatul Știrbei e parazitat de o chestie care se numește Eden, care își semnalizează, pe fațada unui monument istoric (!), prezența cu o firmă de neon roșu demnă de crâșma gării din Bolintin Vale. Asta e o chestie așa-și-așa, pentru că grădina e totuși mișto, deci, dacă vrei un loc unde să te mănânce de viu țânțarii în centrul orașului și să bei chestii nespeciale la prețuri speciale, să zicem că merge și nu face nici un rău.

Deloc același lucru se poate afirma despre ce se întâmpla vineri seară în subsol la Știrbei, chestie pe care nu știu cum s-o descriu altfel decât ca pe un rave de hipsteri drogați (există și altfel de hipsteri? Discutabil, dar nu e locul.) Vreo zece cetățeni bărboși care abia se mai țineau pe picioare se lăbărțau de ici-colo în ritmul unui zgomot cum, vă zic, rar mi-a fost să aud vreodată. Și am auzit, provocat, susținut sau suportat destule zgomote. Dacă nu le-ați auzit niciodată pe Rhetta și Veta certându-se, n-aveți cum să înțelegeți. Nici dacă nu vi s-au clătinat vreodată niște scări sub picioare din alte motive decât cele bahice nu puteți înțelege cum pulsa săraca babă de clădire, care probabil își imagina ea, pe la 1830 când a apărut pe lume, că o să cadă din cu totul alte cauze decât de cutremur antropic. Pe scurt și direct, o clădire care a rezistat la cel puțin șase cutremure serioase, trei revoluții, două războaie mondiale și un sejur pe post de muzeu comunist a ajuns un fel de Kulturhaus reloaded, sau ce naiba o mai fi la modă zilele astea printre bâțâitorii de dubstep și alte electronice furioase. Faptul că toată clădirea tremura sensibil, faptul că praf evident proaspăt de tencuială și zid era depus vizibil pe băncile dintr-o retragere a subsolului, sau ideea că un monument istoric (B-II-m-A-19860, pentru conformitate) se zguduia din toate încheieturile deja descheiate și dislocate pe alocuri (mai ales deasupra ferestrelor, ceea ce spune chestii nasoale despre starea clădirii), nu păreau să dea tresăriri nimănui.

Acum vreo patru ani din cei aproape zece de când a cumpărat (cu cele mai bune intenții, firește) palatul Știrbei – viitoarea fațadă de mall / hotel / ce dracu o mai fi, dar central să fie –, omul de afaceri Ovidiu Popescu se certa cu ceva politicieni pe tema valorificării lui, ceartă ­­garnisită cu niște acuzații de corupție. El afirma atunci că „ipocrizia şi luptele politice nu sunt o soluţie (…) pentru a restaura Palatul şi pentru a-l reda cetăţenilor.” Ceea ce e adevărat. Deocamdată, totuși, la fel de adevărat e și că singura diferență între învinuirea pe care o aducea Ovidiu Popescu ministerelor și miniștrilor care s-au ocupat de palat până recent și ceea ce face Ovidiu Popescu este faptul că el permite degradarea activă a monumentului, spre deosebire de ăilalți, care au lăsat nepăsarea și timpul să-și facă treaba, poate în speranța unui cutremur mai serios care să-i scape mai repede de povară. Fire pragmatică de afacerist, Ovidiu Popescu a sesizat, evident, că elementele naturii sunt prea lente și imprevizibile ca să te bazezi pe ele și că, dacă vrei o treabă bine făcută, e cazul s-o faci cu mâna și bașii altora.

În concluzie, sper ca Ovidiu Popescu, ceilalți administratori ai clădirii și responsabilii petrecerii de vineri seară din barul amenajat la subsol (!) să vină să inspecteze palatul Știrbei în curând. Toți deodată. Molfăind gumă și fumând țigări ale căror chiștoace le aruncă, nepăsători, prin colțuri. Poate pentru a pune la cale viitoarea lui utilizare care, cu siguranță, nu poate fi decât culturală și conformă cu legislația monumentelor istorice. Hai, să fie pe post de figuranți pe-acolo și participanții la petrecerea de vineri. Moment în care, oamenilor, sper cum am sperat la puține chestii în viața mea odioasă, că palatul Știrbei va avea inspirația să facă ceea ce încearcă toți să-l facă să facă de ceva ani, dându-ne nouă ocazia să dansăm pe niște ruine și morminte. Hai că se poate!

La ruinele unui palat

Oamenilor,

Mă confrunt ministerial (adică fără prea mare succes) cu o grevă a cuvintelor, aşa că o să fiu laconică.

Mergeţi să vedeţi Bienala Tinerilor Artişti, la Palatul Ştirbei de pe Calea Victoriei. De data asta, nu pentru expoziţie – nu că e rea, dar cine a pus-o acolo sper că se aştepta ca mai mulţi să vină pentru clădire decât pentru ceea ce conţine ea temporar. Sper că asta a intenţionat.

De ce să vă duceţi să vă uitaţi la clădire? Aveţi ocazia să vedeţi cum se construia odată (pe la 1835 adică) un palat. Adică na, dacă v-aţi întrebat vreodată „oare cum arată pe dinăuntru” referitor la o clădire – nu la camere, ci la pereţi – şi nu sunteţi Ana lui Manole, puteţi să vă răspundeţi acum. În starea în care e înainte de restaurarea anunţată ca intenţie de viitor de proprietarul Ovidiu Popescu, e un ecorşeu arhitectural. Strat cu strat, inclusiv fundaţiile expuse pe metri întregi de adâncime spre grădină. Dacă va mai rezista în starea asta de insuficienţă multiplă de organ în care e şi dacă (deşi avem motive să fim sceptici) va ieşi ceva care nu o să provoace lacrimi din proiectul de restaurare, aceeaşi clădire nu va mai fi oricum. Indiferent dacă sunteţi de partea pesimistă sau de cea optimistă în privinţa destinului viitor al clădirii şi a motivelor din spatele situaţiei palatului, e o colecţie interesantă de cărămizi, piatră, lemn, fier şi istorie.

Dacă vă plac paralelele şi în altă parte decât la gimnastică sau la liniile de cale ferată, gândiţi-vă că palatul Şuţu (despre care am scris mai al’dată) a fost construit în acelaşi an şi că amândouă fac parte din istoria unei societăţi care ştia să petreacă.

Nişte oameni simpatici şi naivi se uitau acum câţiva ani la demolarea ultimelor anexe din curtea mărginită pe două laturi de Str. Banului şi Budişteanu în loc să se uite la imaginile proiectate în cursurile din sala 39. Cică şi profesorii luau uneori pauză şi detaliau povestea clădirii, iar împreună se întrebau dacă măcar palatul va supravieţui. Unii din ei se gândesc azi că la cum stau fundaţiile ca rădăcinile de mangrove nici nu e nevoie de vreun cutremur ca să nu mai fie cazul de restaurare pe motiv de lipsă de obiect, ci doar de încă unii ani de eroziune naturală. Oamenii cei simpatici şi naivi au venit apoi să-mi ceară poveşti, ştiindu-mă babă sfătoasă când mă chinuie romantismele în loc de reumatisme. Pentru că eram într-o dispoziţie bună, am ascuns mitralierele pe după pernele canapelei, le-am dat memoriile lui Argetoianu, cartea lui Narcis Dorin Ion despre palatele şi casele boiereşti [1] şi pe cea a lui Adrian Silvan Ionescu despre balurile secolului XIX [2] şi am început să scot rochii de prin sertare şi amintiri de prin alt fel de sertare. Două săptămâni nu s-au mişcat de acolo, de-a trebuit să-i raşchetez pe urmă de pe tapiţerie.

Pentru ăia şi în cazul în care vreţi să vedeţi un pacient interesant înainte să intre într-o operaţie din care nu ştim cât de mutilat sau de viu o să iasă: plimbaţi-vă prin palatul Ştirbei, fostă reşedinţă domnească – actualmente ruină. Mă interesează mai puţin că există un plan de restaurare, pentru că nu ştiu ce o să iasă din el şi o chestie numită „precedente” mă împiedică să sper că o să iasă admirabil. Mă enervează dacă va fi plantat un mall unde al’dată era grădina anulată (citiţi dacă vreţi aici, a doua secţiune din text, ignorând contextul obositor şi puţin bizar). De ce a aterizat Bienala acolo, pot să pricep – chiar mai multe seturi de argumente. Da’ oraşul ăsta are prea multe ruine frumoase şi dacă o să dispară şi asta sau o să fie de nerecunoscut nu vreau să ziceţi că nu v-am zis de ocazia s-o vedeţi. No, dacă vă plac senzaţiile tari puteţi să călcaţi mai apăsat sau să vă apropiaţi de ferestrele care dau spre curte sau spre balcoane.

În caz că se întreabă cineva:

[1] Narcis Dorin Ion – „Castele, palate şi conace din România”, ed. Fundaţiei Culturale Române, 2002

[2] Adrian Silvan Ionescu – „Balurile din secolul al XIX-lea”, Bucureşti, Fundatia „D’aleBucureştilor”, 1997

 

Ce? Da mă, aşa sunt io când sunt laconică pe un asemenea subiect. Na.