Cum să închei o discuție în contradictoriu cu ajutorul unui creion

Babelor,

Azi pe la prânz mi-am zis: hai s-o vizitez pe Eloiza, o prietenă cam de aceeași vârstă ca mine, care după șapte căsnicii fericite se pregătește s-o înceapă pe a opta.
Mă urc, deci, în mașină, dau geamul jos, pornesc, o calc nițel pe Ștefan cel Mare, fac dreapta pe Polonă, mai merg puțin și ajung. Parchez mașina și cobor, când de undeva se aude o voce.
„Trageți-o puțin mai în față”, zice.
Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, nu văd pe nimeni, blochez ușile și dau să plec, când se aude din nou vocea: „nu puteți s-o lăsați aici! E parcare de firmă!”.
Mă uit din nou în stânga, mă uit în dreapta, mă uit iarăși în stânga, văd un câine care doarme. Din moment ce doarme, nu el a vorbit, așa că îmi spun că am ajuns la vârsta la care aud voci, ceea ce poate fi destul de interesant. Dau să intru pe poarta curții Eloizei, când vocea vorbește pentru a treia oară: „Alo! Doamnă! Nu poți lăsa mașina aici, n-auzi? E parcare de firmă!”
De data asta, vocea este însoțită de o față, și nu vine nici din stânga, nici din dreapta, ci cumva de sus, de la mezaninul clădirii în fața căreia am parcat. Posesorul ei este un bărbat gri, îmbrăcat cu o haină urâtă de fâș, și se uită la mine cu o privire tot de fâș.
„Ce face?”, zic.
„E parcare de firmă, nu poți lăsa mașina aici!”, repetă imbecilul.
Mă uit la mașina parcată frumos cu două roți pe trotuar.
„E pe trotuar”, zic, „și nu văd nici o firmă pe trotuar.”
„Trotuarul ține de imobil”, spune omul înfuriat de refuzul meu de a aplica vieții aceeași logică pe care o aplică și el.
„Nu”, zic, „trotuarul nu ține de imobil. Zidurile, geamurile, birourile dinăuntru, da – dar trotuarul ține de stradă.”
Dau să plec, dar bărbatul mă oprește.
„Stați numa’ puțin”, zice (de ce mi se adresează ba cu „tu”, ba cu „dumneavoastră” nu îmi pot explica). Apoi dispare de la fereastră. Aștept, politicoasă, și 28 de secunde mai târziu bărbatul apare în fața mea, transpirat și înarmat cu un creion și o hârtie.
„Ce creion verde!”, remarc binedispusă. „Ce faci cu el?”
„O să vă notez numărul și o să sun la poliție”, spune bărbatul. „N-aveți voie să parcați aici! E de firmă! E trotuarul firmei!”
„Ce firmă?”, întreb.
„Broscoiul de baltă S.A.”, spune bărbatul, mândru de parcă ar lucra la Rolls Royce.
„Aha”, zic. „Da’ alt creion mai ai?”
„Ce?”, face bărbatul.
„Dacă mai ai alt creion”, repet.
„Nu.”
Am luat bărbatul de guler, l-am trântit pe jos, i-am luat creionul din mână și i l-am băgat în cur. Între timp, din curte a ieșit și Eloiza. Și ea avea un creion în mână, pe care i l-a băgat tot în cur bărbatului.
„Tot timpul am probleme cu cretinul ăsta”, spune. „Hai că s-au făcut cafeluțele.”
După care i-am citit Eloizei în ceșcuța de cafea că o să facă o călătorie în care o să își cumpere un laptop, am mâncat niște prăjiturele și am stat la taclale până când Eloiza a adormit pe fotoliu.

Vă pup,

Rhetta