After party cu babă. Cartea a cincea

(aici : cartea întâi, a doua, a treia şi a patra)

Babelor, mezami, mă copii,

Cu sosirea lui Oscar, quatuor-ul de convivi era au grand complet şi gata de asalt. Atacul avea să-l sune chiar tante Constance, cu trei pocnete prompte din deşte şi-n zdrăngăneala auriferă a brăţărilor cu multe şi grele carate, scuturate viguros din încheietura mâinii :

 – Cincilo, haidi fă, mişcă. Treci de pune masa.

Cincila nu era alta decât Radomira, slujnica. Dobitoaca, după cum o alinta uneori tante Constance. Gutural şi ţăndăros, dar în acelaşi timp – orişicât de improbabil ar putea să pară – nu fără o chibzuită doză de afecţiune, într-un cod al complicităţii numai de ele ştiut şi care le unea de ani buni de zile. Melanj perifluvial de sânge românesc, ţigănesc şi turcesc, Radomira se născuse prin ‘35 la Silistra, acolo unde Dunărea a-mpletit mereu pe firul ei cuvinte, naţii, destine, zei, genealogii şi trame sufleteşti. Tot acolo avea să rămână singură pe lume la vârsta şubredă de cinci ani, după ce o şleahtă de comitagii zdrenţăroşi îi căsăpise familia cu infect elan patriotard. Suite à quoi, Radomira se vedea zvârlită in extremis pe malul românesc al Dunării la doar o aşchie, un vârf de cuţit de vreme înaintea cedării Cadrilaterului, în funestul an ’40 al marii ciumpăveli şi al micii Românii. Ajungea, printr-un buchet de-mprejurări cu foarte mult miez, copilă de suflet şi mai apoi fată-n casă în vila unui deputat liberal, fost secretar de stat la Interne – domnu’ – care şedea împreună cu nevastă-sa, cocoana, pe undeva pe strada Ştefan Mihăilescu. Parcă. Avea însă să fie smulsă şi de acolo, la scurtă vreme după una din macabrele nopţi ale demnitarilor, în care domnu’ pleca săltat şi doar cu bilet de dus către iadul temniţelor pregătite anume întru sleirea chiaburilor ancien régime. Cocoana n-avea să cunoască, la rându-i, umilinţa coloniilor de muncă : în nici o lună se prăpădea de inimă rea, lăsându-i Radomirei, cu o seară înainte, singurul lucru de preţ pe care-l mai avea, ţinut ascuns sub podea şi pe care nu i se pusese încă sechestru: mantoul ei de chinchilla, cumpărat de domnu’ de la Paris :

– Ia-l, Radomiră, să-ţi ţie ţie cald, că acolo unde mă duc eu n-am trebuinţă…

Hence the nickname…

Au urmat ani fugari, de acoperişuri precare şi mizerie râncedă, petrecuţi între pegra ostilă a mahalalei calicilor şi magma noroioasă periurbană, unde Cincila-şi găsise ceva de lucru într-o seră, undeva pe lângă Fundulea. Ani de răzneli, de vache maigre şi de suflet negru, de lipsuri şi frig, ani de dormit cu cuţitul sub pernă, ani de ispită şi de deznădejdi, de rătăciri, de tenebre, de jigodii fermecătoare, de legături sordide şi de bătăi crunte, despre care Cincila nu vorbeşte decât în rare rânduri, cu pumnii-ncleştaţi şi cu vocea şoptită. La seră, Cincila îşi ofilea tinereţea, dar singurele flori pe care le-a iubit vreodată au fost macii. Cum înfloreau, dădea fuga şi-i culegea de pe marginea lanurilor şi se ducea să-i vândă în parcul Rahova. Unde, în mijlocul unei dimineţi călduroase de vară, tante Constance se promena sastisită la braţ cu un căpitan, unul din miile de pretendenţi care au suspinat după nurii ei. Colosal şi nuclear, şocul întâlnirii o izbise pe tante Constance în plex şi în toţi rărunchii… Frumuseţea răpitoare de efigie tristă a Radomirei, în faţă cu un coş de maci şi-nvelită în mantoul ei de chinchilla – n-avea, săraca, unde să-l ţie – o-nmuiase din creştet şi până-n călcâie. O luase numaidecât acasă, în viloiul din Uranus, cu tot cu maci, iar din ziua aia, Radomira avea să-i devină umbră, mână dreaptă, confidentă şi bucătăreasă cum nimenea nu mai văzuse vreodată. La un an după moartea lui Lucică, tante Constance reuşea s-o scoată pe Cincila din praful Bucureştilor şi s-o aducă în duplexul din Saint-Gremain-des-Prés…

Fire telurică şi năzuroasă, Cincila era în stare să treacă, precum nimeni altcineva, de la epice, năvălitoare şi tectonice furii când cineva sau ceva îndrăznea să i se pună de-a curmezişul, la clipe de o tandreţe absolut solară, învăluită într-o înduioşătoare mistică a lucrurilor mărunte şi a fericirilor simple dar adânci sufletului. În sâmbăta cu pricina, a vizitei mele la tante Constance, era însă în toane cât se poate de permeabile, fiindcă avea să fie, cu vârf şi-ndesat, à l’honneur : ei şi nimănui altcuiva îi revenea cinstea meniului. Şi-ntr-adevăr de mare cinste era, fiindcă Tante Constance nu rezerva privilegiul de drept divin al cosmicelor talente gastronomice ale Cincilei decât apropiaţilor de soi ce se ştiau, cei de suflet şi de acasă.

Pentru restul – hoaştele sufragete din Saint-Germain-des-Prés, burjuii din seizième sau din Neuilly-sur-Seine, mâncarea şi licorile se aduceau de la traiteur : Fauchon, Lenôtre sau Hédiard, după rang, miză sau afect, nu înainte ca Cincila să le fi scăzut zdravăn din preţ cu un simţ balcanic al tocmelii care ar fi lăsat lefter chiar şi pe ăl mai aprig neguţător dintr-un bazar maghrebin.

– Ţăcănito, jubila intens tante Constance, numai tu eşti în stare să te tocmeşti cu scorţoşii ăştia de la Hédiard, pfuu, fire-ai tu să fii de balaoacheşă…

(va urma…)

Reclame