Premiu. De Kiki

 

Babelor & Co.,

După cum vă promisesem, vineri seara am strâns lucrările şi poftim, tocmai am terminat de corectat.

Ca’va’s’zică primu-ntâi, coroniţa, laudele, un regiment de roadies, zece vagoane cu şampanie, articolele din ziar, contractele grase, interviurile la televiziuni de pe tot globul, covorul roşu, parada în limuzină pe Champs-Elysées sub o ploaie de confetti şi toate onorurile de cuviinţă merg la domnul Val Chimic. Presupun că domnul fincă dacă era doamnă sau domnişoară ar fi semnat cu pseudonimul Valea Chimică ceea ce nu s-a produs.

Aşa.

Ex aequo cu rokssana fiindcă se-nţelege (mai ales că a răspuns bine).

Premiem şi pe Piticu Gras pentru că de multă vreme vrea să se mândrească în faţa musafirilor cu o diplomă scrisă în franţuzeşte pe care o s-o agaţe-n sufragerie, pe peretele deasupra canapelei.  Pe deya fiindcă a-ndrăznit, pe Elza (cu clătite) fiindcă am prins-o râzând şi ca să-şi amintească să pună la loc bicicleta, pe Anaid pentru sfatul medicului, pe Julia fiindcă e Julia, pe Doina ca să aibă ce premiu să cedeze salvatorilor de balene bleu şi de iceberguri şi pe mine pentru că v-am dat ghicitoarea.

Premiul mai merge şi la Noemi Kronstadt fiindcă şi-a adus aminte să se-ntoarcă la vreme după ce a fost plecată să picteze curcubee pe sateliţi. Sau asteroizi, nu ştiu, să vă zică ea.

Da, dama din poză e Kiki de Montparnasse, derbedoaică nărăvaşă, hahaleră prodigioasă şi cu panaş, regină meteorică şi egerie a unui alt Paris, acela de gracilă, nonşalantă, spumoasă şi absolut neconvertibilă nebunie cratoare. Un Paris dispărut de mult, sclerozat aseptic între filele ghidurilor turistice şi năpădit de atroza civilizatoare a burjoaziei boeme. Kiki însemnează o istorie fulminantă from rags to riches şi retur, de la mizeria ilegitimă a mahalalei uvriere, de la adăpostul efemer al focului încropit de Soutine cu bruma de mobilă ce-i mai rămăsese şi până la astrele oraşului luminilor, pe urmă înapoi – parcă prea repede – la singurătatea unui sfârşit meschin.

Primul şi cel mai de preţ talent i-a fost – pardon – son cul ; curul ăla mai federator decât un apel către naţiune şi un cosmic manifest suprarelist per se, prevestit parcă de Isidore Ducasse cu jumătate de veac şi mai bine înainte : beau comme la rencontre fortuite sur une table de dissection d’une machine à coudre et d’un parapluie… Iar peste portretul ei, photographié de dos, f-urile de violoncel adăugate de Man Ray creionează nici mai mult, nici mai puţin decât electrocardiograma unei lumi aflate la marea răspântie a artelor.

Indiciul – treisprezece – trebuia franţuzit, ca să dea treize. Alintul complicei aproape univiteline a lui Kiki, Thérèse « Treize » de Caro.

Bun. Assez parlé.

Premiul e o escapadă subpământească în cheie wine and dine fix în buricul burjui şi de conspirativă viţă veche al Orléans-ului. Raidul chic et cher întru crăpelniţă pentru obrazuri subţiri şi vinuri dandy o sa-l facem în locul care se cheamă copleşitor Ver di Vin, unde am fost samedi soir în avanpremieră pentru voi. Pivniţa e de veac treizprezece, mezami, şi e pitită cu mare fereală într-o uliţă îngustă cât umerii unei pisici, dar odată înăuntru pe parola mea că o să vă credeţi cu totul si absolut şi pe de-a-ntregul în afara vremii.. Rois et reines d’un soir. Să vă spicuiesc oleacă din meniu ? Păftim :

Verrine d’avocat façon guacamole et saumon cru à l’aneth

Haricots coco à la chair de crabe et piment d’espelette

Saint Jacques en carpaccio marinée et shiitake

Champignon farci au confit de canard

Roulade de lapin, duxelles de champignons

Demi-filet de caille à l’italienne

Cu pescăraia vă sfătuiesc un leşinător Condrieu iar cu restul, un Vosne Romanée de mare şi imperială clasă (bijuteria aia care sclipeşte în paharul din poză), dar despre minunile astea două, postări separate… Deci, vorba românului de profesie : rămâne cum am stabilit, adică deseară, da ? Fincă vin şi Yves Cuilleron himself (da, da !), mare vrăjitor al vinului (el face Condrieu-ul ăla, ia cătaţi să vedeţi) şi Robert Bourasseau, pictorul. Se lasă cu degustări paradisiace. Fandacsie mare. Să veniţi cu getaxul, nu cumva să luaţi maşina, da ?

Această prezentare necesită JavaScript.

Haidi, gata,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

After party cu babă. Cartea a cincea

(aici : cartea întâi, a doua, a treia şi a patra)

Babelor, mezami, mă copii,

Cu sosirea lui Oscar, quatuor-ul de convivi era au grand complet şi gata de asalt. Atacul avea să-l sune chiar tante Constance, cu trei pocnete prompte din deşte şi-n zdrăngăneala auriferă a brăţărilor cu multe şi grele carate, scuturate viguros din încheietura mâinii :

 – Cincilo, haidi fă, mişcă. Treci de pune masa.

Cincila nu era alta decât Radomira, slujnica. Dobitoaca, după cum o alinta uneori tante Constance. Gutural şi ţăndăros, dar în acelaşi timp – orişicât de improbabil ar putea să pară – nu fără o chibzuită doză de afecţiune, într-un cod al complicităţii numai de ele ştiut şi care le unea de ani buni de zile. Melanj perifluvial de sânge românesc, ţigănesc şi turcesc, Radomira se născuse prin ‘35 la Silistra, acolo unde Dunărea a-mpletit mereu pe firul ei cuvinte, naţii, destine, zei, genealogii şi trame sufleteşti. Tot acolo avea să rămână singură pe lume la vârsta şubredă de cinci ani, după ce o şleahtă de comitagii zdrenţăroşi îi căsăpise familia cu infect elan patriotard. Suite à quoi, Radomira se vedea zvârlită in extremis pe malul românesc al Dunării la doar o aşchie, un vârf de cuţit de vreme înaintea cedării Cadrilaterului, în funestul an ’40 al marii ciumpăveli şi al micii Românii. Ajungea, printr-un buchet de-mprejurări cu foarte mult miez, copilă de suflet şi mai apoi fată-n casă în vila unui deputat liberal, fost secretar de stat la Interne – domnu’ – care şedea împreună cu nevastă-sa, cocoana, pe undeva pe strada Ştefan Mihăilescu. Parcă. Avea însă să fie smulsă şi de acolo, la scurtă vreme după una din macabrele nopţi ale demnitarilor, în care domnu’ pleca săltat şi doar cu bilet de dus către iadul temniţelor pregătite anume întru sleirea chiaburilor ancien régime. Cocoana n-avea să cunoască, la rându-i, umilinţa coloniilor de muncă : în nici o lună se prăpădea de inimă rea, lăsându-i Radomirei, cu o seară înainte, singurul lucru de preţ pe care-l mai avea, ţinut ascuns sub podea şi pe care nu i se pusese încă sechestru: mantoul ei de chinchilla, cumpărat de domnu’ de la Paris :

– Ia-l, Radomiră, să-ţi ţie ţie cald, că acolo unde mă duc eu n-am trebuinţă…

Hence the nickname…

Au urmat ani fugari, de acoperişuri precare şi mizerie râncedă, petrecuţi între pegra ostilă a mahalalei calicilor şi magma noroioasă periurbană, unde Cincila-şi găsise ceva de lucru într-o seră, undeva pe lângă Fundulea. Ani de răzneli, de vache maigre şi de suflet negru, de lipsuri şi frig, ani de dormit cu cuţitul sub pernă, ani de ispită şi de deznădejdi, de rătăciri, de tenebre, de jigodii fermecătoare, de legături sordide şi de bătăi crunte, despre care Cincila nu vorbeşte decât în rare rânduri, cu pumnii-ncleştaţi şi cu vocea şoptită. La seră, Cincila îşi ofilea tinereţea, dar singurele flori pe care le-a iubit vreodată au fost macii. Cum înfloreau, dădea fuga şi-i culegea de pe marginea lanurilor şi se ducea să-i vândă în parcul Rahova. Unde, în mijlocul unei dimineţi călduroase de vară, tante Constance se promena sastisită la braţ cu un căpitan, unul din miile de pretendenţi care au suspinat după nurii ei. Colosal şi nuclear, şocul întâlnirii o izbise pe tante Constance în plex şi în toţi rărunchii… Frumuseţea răpitoare de efigie tristă a Radomirei, în faţă cu un coş de maci şi-nvelită în mantoul ei de chinchilla – n-avea, săraca, unde să-l ţie – o-nmuiase din creştet şi până-n călcâie. O luase numaidecât acasă, în viloiul din Uranus, cu tot cu maci, iar din ziua aia, Radomira avea să-i devină umbră, mână dreaptă, confidentă şi bucătăreasă cum nimenea nu mai văzuse vreodată. La un an după moartea lui Lucică, tante Constance reuşea s-o scoată pe Cincila din praful Bucureştilor şi s-o aducă în duplexul din Saint-Gremain-des-Prés…

Fire telurică şi năzuroasă, Cincila era în stare să treacă, precum nimeni altcineva, de la epice, năvălitoare şi tectonice furii când cineva sau ceva îndrăznea să i se pună de-a curmezişul, la clipe de o tandreţe absolut solară, învăluită într-o înduioşătoare mistică a lucrurilor mărunte şi a fericirilor simple dar adânci sufletului. În sâmbăta cu pricina, a vizitei mele la tante Constance, era însă în toane cât se poate de permeabile, fiindcă avea să fie, cu vârf şi-ndesat, à l’honneur : ei şi nimănui altcuiva îi revenea cinstea meniului. Şi-ntr-adevăr de mare cinste era, fiindcă Tante Constance nu rezerva privilegiul de drept divin al cosmicelor talente gastronomice ale Cincilei decât apropiaţilor de soi ce se ştiau, cei de suflet şi de acasă.

Pentru restul – hoaştele sufragete din Saint-Germain-des-Prés, burjuii din seizième sau din Neuilly-sur-Seine, mâncarea şi licorile se aduceau de la traiteur : Fauchon, Lenôtre sau Hédiard, după rang, miză sau afect, nu înainte ca Cincila să le fi scăzut zdravăn din preţ cu un simţ balcanic al tocmelii care ar fi lăsat lefter chiar şi pe ăl mai aprig neguţător dintr-un bazar maghrebin.

– Ţăcănito, jubila intens tante Constance, numai tu eşti în stare să te tocmeşti cu scorţoşii ăştia de la Hédiard, pfuu, fire-ai tu să fii de balaoacheşă…

(va urma…)

After party cu babă. Cartea a patra

Babelor, mezami, mă copii,

Enfin, apărea şi Oscar. Acelaşi costum trois pièces devenit oglindă pe la coate şi pe la genunchi, un ceva la gât care se vroia papion, aceiaşi galoşi plini de zloată. Şi aceleaşi pedanterii siropoase până la diabet.

– Ce fac ravisantele mele doamnele ? Ma foi, quel temps abominable, Tănţico, nici nu mai mângâiam speranţa să ajung în seara asta şi oh ! cât de insaţiabil sunt de fiecare dată să vă văd !  Anunţaseră la météo că nu ninge şi poftim tempête de neige (catre mine : mama lor dă golani, ăştia cu buletinu lor !). Mvai, ce eleganţă, ma chère Euphrosine, cum îţi şade à merveille  tailleur-ul ăsta! Şi dă-i, şi dă-i. Pft.

Pe Oscar Sachelarie, veşnic păgubos adulmecător de succesiuni şi infatigabil maratonist de jupoane la nouăzeci de de ani passés, războiul îl apucase fără un chior la Paris, unde tocase prompt şi cu zel prin tripouri şi bordeluri economiile familiei, menite în fapt să-i asigure strălucite studii de drept la Sorbona. Cu buzunarele bântuite de vânt şi privat de soluţia întoarcerii acasă, după cum îi dăduse taică-său de-nţeles într-o telegramă (nenorocitule stop neai făcut de ruşine pe beata măta stop şi pe mine stop să nu te mai prind p’aici căţ sucesc gâtu stop şiţ rup şi­ picioarele stop), Oscar îşi prefăcea călătoria de studii în exil permanent. Nevoit să pună osul la treabă se angajase, rând pe rând, lustragiu, toboşar plătit cu ora la baluri de uzină şi enfin electrician la SNCF, de unde se retrăsese cu o pensie mizeră, sclerozându-se cu vremea într-o chambre de bonne cu confortul pe palier pe undeva pe lânga Gare du Nord. (E-te şi la fosilă ăsta, zicea Tante Constance : la şapteşcinci de ani uita deja să să-ncheie la prohab şi de când a-mplinit obzeşcinci uită să să mai descheie, da’ tot visează că-i pune lu’ Frosa fustele-n cap şi-i freacă argintăria. Cu ce, nu ştiu, că şi degetele i s-au chircit de la artroză. Eah, săreacu’…). Tante Constance îl culesese-ntr-o dimineaţă pariziană de ger căpietor dintr-o coadă flenduroasă de năpăstuiţi ai soartei sans le sou care tropăiau pe trotuar, aşteptând cu strachina-n mână să-şi dezgheţe oasele cu niţică soupe populaire. De vreo două ori pe an Tănţica, fire magnanimă, punea la cale împreună cu un întreg comité de hoaşte caritabile din cartier ciorba săracilor şi alte efemere binefaceri pentru calicii oraşului luminilor. D’une pierre, deux coups, micule, îmi zicea, suspinând mişcător cu privirea ridicată. Fac şi io un bine şi-mi ţine loc şi de parastas, să mă pomenească Tăchiţă şi Lucică de acolo… În dimineaţa cu pricina, prăpăditul de Oscar se fripsese cu zeama aburindă şi slobozise instantaneu, pavlovian şi din toţi rărunchii o fabulos de neaoşă înjurătură cu ralonjă prin toate calendarele, genealogiile, metabolismele şi orificiile naturale, sfârşind cu ubicuitarul scuipat şi cu « mama ei dă viaţă ! », spre oroarea viscerală a lui Tante Constance, încremenită în mantoul ei de vizon cu polonicul în mână. Cum-necum, milostenia ei poporănească se dovedi mai tare decât pofta de a-l pocni-n moalele capului pentru fluviul de bădărănii şi de atunci îl luase oarecum în ocrotire, nu fără a-l admonesta oleacă (mă, dacă eşti de-acasă asta nu-nseamnă să-njuri ca la uşa cortului), mai strecurându-i câte o bancnotă, mai trimiţându-i câte-un flanel sau câte o pereche de ciorapi… Başca invitaţiile.

(à suivre…)

‘Aidi, gata, fiţi cuminţi,

Vă pup.

After party cu babă. Cartea a treia

Babelor,

Primăvara lui ’42. Encore et toujours artistă de şantan, Frosa îşi croise în răstimp un nom de scène – Yvona – şi le zicea cu sufletu şi cu vocea ei aspră de tenor (trăgea deja în piept vreo două pachete pe zi pe vremea aia) la terasa Cazaman, aflată undeva între Vitan şi Calea Dudeşti. Aici apăru-ntr-o seară la bere şi varieteu maiorul ăla, Wilhelm von-ceva-de-sânge-supţire, ferchezuit, pomădat şi în ţinută de gală, flancat de nişte kameraden. Fante de tobă şi drum de seară cu bucurii la pat lat, îşi zise Frosa cu inima volatilă şi-un oftat în afara vremii, ochindu-l pe belatru. Dulce şi frumoasă eşti, ţărişoara mea, da’ dacă e să mor pentru tine, am să mă jertfesc toată şi-am să mor în braţe de cuceritor, să fie primit… Îşi scuipase-n sân şi după antract i se aşezase maiorului pe genunchi ca să-i cânte cea mai răvăşitoare şi mai sfâşietoare şi mai deferlantă Lili Marleen pe care neamţul avea s-o audă vreodată. Bouche bée, Wilhelm se topise cu tot cu scaun, cizme, eghileţi, onoare, regulament, rezervă şi blazon. Iar din seara aia Frosa avea să-i devie laolaltă muză, egerie şi raison de vivre, scăldată în blănuri scumpe, şiraguri de perle, parfumuri, şampanie şi sumedenie de alte delicii hedoniste cu care drăguţu de Vili o cadorisea princiar. În toamna aceluiaşi an ’42 Vili o suia pe Frosa-n tren, direction Paris, convins c-avea s-o urmeze la câteva zile, după ce va fi isprăvit de rezolvat ultimele amănunte ale unei detaşări de mult ticluite la kommandantura din place de l’Opéra. În loc de asta, ticăloşenia cinică şi absurdul războiului îl procopseau cu ordin grabnic de misiune fix dincolo, pe frontul de răsărit, de unde n-avea să se mai întoarcă…  Zvârlită brusc în ceaţa nesiguranţei, viaţa pariziană a Frosei începea aşadar sub auspicii nu tocmai milostive. Dar despre asta, cu alt prilej…

Păşeam deci din vestibulul lui Tante Constance în salon, unde Frosa umpluse deja o scrumieră aşteptând să mă-mbrătişeze…

Să scapi de nestăvilita urgie pupătoare a Frosei avea să se dovedeasca, precum de fiecare dată, mission impossible. Când se năpustea în picaj, deschizându-şi larg braţele primitoare cu un « îîîîînger nevinovat ! », al ei erai, gata. Nici o scăpare, inutil să cauţi înfrigurat să-te eschivezi cu un baise-main. Totul era să nu te pierzi cu firea, să-ncerci ramâi întreg şi mai cu seamă să ai de ce să te reazimi după ce te-nşfăca de gât ca să-ţi aplice prompt pe obraji două sonore, băloase şi seismice ventuze faţă de care sferele de Magdeburg păreau jucărele de plozi. Aşa că foutu pour foutu, îmi zisesem când aflasem că are să vină şi ea la Tante Constance, măcar să-i dau un prilej onorabil să mă trimită drăgăstos în corzi şi să-i aduc ceva. Ce ? Găsisem, după cotrobăieli care ţinuseră o după-amiază întreagă prin arrière-boutique-ul anticariatului lui Kevork Gurdjian, o splendoare de fume-cigarette din argint (taille opéra, excusez du peu !) şi dădusem fuga la Donenfeld, bijutierul, ca să-mi graveze – quoi d’autre ? – iniţialele LM pe el. Splendidă lucrătură.

Întind cadoul, mă las pupat, scap ieftin : şifonat, niţel groggy, dar en un morceau. Frosa, cu buzele ţuguiate, trecuse la miorlaielile sclifosite ale uzanţelor : Mvuaaai, Alexandre, zău aşa, da’ nu trebuia sa te deranjueeezi, dragă. Aaaah, mais t’es fffffou, dis ! LM ? LM ? Mvuaaai, spleeendid… şi dă-i, şi dă-i. După care, cu palma dreaptă dusă la inimă, începu : Wie einst Lili Maaaaar-leeeeeen? Ai încoa’, Tănţico, vino să vezi… Ah, Alexandre, suntem noi la vârsta patinei, da’ zău, ce tinere ne faci să ne simţim…

Replică du tac au tac a Tănţicăi :

– Mhmpft. Pârţ. Fandoseli. Mă, da’ proastă mai eş’, mă Froso… care patină, mă ? Tu nu te uiţi, mă, stafidito, că ţi-a chelit până şi peruca, başca vulpea aia chioară de la gât… şi tu te tot miorţăi ca o domnişoară de pension ? Auzi la ea : thun-tem-la-vâr-thta-pa-ti-nei-nia-nia-nia… vezi că ţi-ai uitat placa acasă-n paharul de pe noptieră. Cu tot cu gingii, uofff. Vârsta coclelii, Frosoooo, la aia eşti. Cocleală, nu patină. Compris ? ‘Aidi, întinde paharu’ ăla, că nu se cade să stea gol.

Clipă în care soneria zbârnia scurt, de trei ori. Era Oscar…

(à suivre…)

‘Aidi, fiţi cuminţi

Vă pup.

 

After party cu babă. Cartea întâi

Babelor, mezami, mă copii,

Pentru încrengătura musiu-ească a clanului marxian, primele zile ale lui ianuarie înseamnă şi open season la ritualul imuabil şi scrupulos respectat al vizitelor la mătuşi, pour souhaiter la bonne année. Din toată liota de babete şamponate şi scrobite, prima pe lista circuitului e – ca-n fiecare an – eterna, inoxidabila, inefabila Tante Constance, una din legendele vii ale şarmantului şi alegoricului cartier parizian Saint-Germain-des-Prés. Pierdută şi ea pe undeva prin hăţişul de mangrove care ne desenează rădăcinile arborelui ginecologic (cum ar zice zugravii mei Adriano, Relu şi Ceavez).

Tante Constance este en vérité Constanţa Margopol, văduvă Moşoianu, văduvă Larrieu. Coana Tănţica. Ţiţi pour les intimes adică, de-a lungul vremii, pentru un regiment de grenadiri şi vreo câteva escadrile de vânătoare au grand complet, restul fiind by the way, recte plevuşcă la kil : de circumstanţă, hatâr, capriţ şi moft efemer, gen. Născută la Brăila odată cu ebuliţia deşucheată şi sans souci a nebunilor ani douăzeci, Tănţica trântea la o vârstă precară uşa pensionului Penetis-Zurmale şi fugea la Bucureşti cu Tache Moşoianu, obscur funcţionăraş prin Ministerul Instrucțiunii Publice, dar putred de bogat şi cam la fel de sănătos. Peste un an, cu prapuri, alai şi bocitoare, Tache – proaspăt pensionat – se retrăgea la Bellu, lăsându-i Tănţicăi o avere absolut insalubră şi un ditai hangarul de viloi art deco pe undeva prin Uranus. Mon petit pied-à-terre, suspina uneori Tante Constance, ştergând serafic cu colţul batistei o lacrimă imaginară in memoriam papa Tăchiţă.

Vila din Uranus avea să devie haut lieu de randevu-uri galante pentru o anume parte din protipendada capitalină (încât „on s’voit ce soir chez Tănţica ?” devenise aproape o parolă conspirativă), başca reper inconturnabil pentru unele din cele mai telurice şi mai sardanapalice zaiafeturi de care s-a auzit vreodată. Mulţămită afectului sonor al Tănţicăi pentru stele şi eghileţi precum şi firii ei descurcăreţe, cu lipici unde trebuie, joviala destrăbălare avea să continue în răspărul vremilor – deşi oarecum mai sotto voce – chiar şi după mareea roşie d’après-guerre, când floarea chiaburimii reacţionare îşi înmuia penitent oasele la Canal. Mdeh.

Later on, cam prin şaptezeci, Tănţica – simţind cu flerul ei inegalabil nori de urgie şi prăpăd edilitar – a decis că trebuie să mute ceva pioni, aşa că şi-a pus viloiul la bătaie pe listele O.N.T.-ului pentru turiştii străini. N-avea să aştepte mult până să zică iarăşi bingo fiindcă, en moins de deux, se trezea procopsită sub acoperiş cu Lucien Larrieu. Lucien (mon Lucică à moi, cum îi plăcea să-l alinte), fost mare industriaş francez, călare singur cuc peste un patrimoniu imobiliar şi financiar faraonic, îşi mângâia bătrâneţile cutreierând lumea în sandale şi cu un Rolleiflex la gât. Grand admirateur du général Berthelot, Lucien profitase de efemera aţipeală călâie du bloc de l’Est şi trecuse în sfârşit Carpaţii pour voir la Roumanie, ce merveilleux pays latin si cher à la France. Heh, acte depuse, paşaport, o bezea frugală aruncată peste umăr Bucurescilor de la fereastra avionului către Paris şi-n mai puţin de o lună Tănţica răspundea cu un”oui” sonor primarului arondismentului şase instalându-şi – pour de bon – cartierul general în imensul duplex al lui Lucien din Saint-Germain-des-Prés.

Un an mai târziu, cu alţi prapuri, alt alai şi fără bocitoare, Lucien se ducea să se odihnească şi el. Au cimetière du Montparnasse, nu înainte de a o unge pe Tănţica légataire universel.

(à suivre…)

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Mare bal mare

Babelor, mezami,

Aferim bairam parizian. Deseara o serbam pe Rhetta, la Grand Palais. Fandacsie mare, vârsta de jubileu, nouascinci de ani tout rond. Am închiriat Grand Palais nu de alta, da’ trebuie sa încapa, printre sutele de invitati, tortul (de la Vignon, traiteur parizian rue Marbeuf, ce naiba, we ain’t cheap, adica n-avem ciulini în buzunare). Am vrut noi sa punem ceva mai putin de nouascinci de lumânari – vreo treizeci, ca doar Rhettei cam atât îi dai : nici urma de artroza pe radiografia mâinilor de asta-primavara, mai tineti minte ? Ne-am susotit cu Petronia, Vasile si Veta, ne-am scarpinat în ceafa, deh, pâna la urma ne-am decis sa le punem pe toate, oricum o sa le sufle instant, si asta cu o sngura nara de la unspe metri departare, vorb-aia, piece of cake. P-orma mai tre’ sa-ncapa si Airbus-ul ala mare, A 380 (asta e cadoul meu, cu echipaj cu tot, da’ shhht, sa nu suflati o vorba). Mai greu a fost sa gasesc un ambalaj frumos pentru avion, si panglicile de rigoare, ca sa ramâna totusi o surpriza când o sa deschida cutia.

 

În rest, ne-am ocupat de toate. Veta s-a ocupat de orchestra (a-nchiriat Berliner Philharmoniker) si de repertoriu, Vasile de personal si de toate reglajele desfasurarii seratei, Petronia de decoratiunile interioare. La meniu ne-a dat o mare mâna de ajutor Zâna Eficientei (ceva extraordinar, nici nu va-nchipuiti). Vinurile si sampania au cazut în sarcina mea. Romanée Conti 1945, cela vous dit ?

 

Foc de artificii facem alaturea, pe Champs de Mars. În deschidere, ceva focuri bengale de o suta douaj’ de metri suflate de Dragon pe nari, pe urma prapad son et lumière cu Grosse Bertha, cu grenadele, tunurile, tancurile, bazucile, Kalashnikoavele si minele anti-personal din dotarea familiei, nu cu pocnitori chinezesti înmuiate. Distribuim casti si bunkere, nu va temeti. O sa vina si Piticu – tot si-a luat frac si papion de la Cora. O sa ne faca niste demonstratii, cica e mare înghititor de sabii (adica bricege, toutes proportions gardées, ce naiba, i-am spus sa fie rezonabil, sabiile sunt prea lungi si nu e cazul sa-l punem la protap, ca ne mai trebuie. Sabiile, that is.).

Hai, gata, fuga la Otopeni ca va asteapta toata flota Erfransului, pusa la dispozitie pentru voi. La Roissy va asteapta limuzinele.

Tenue de soirée exigée, ramâne cum am stabilit, da ? Ne vedem acolo, pe la sapte jumate.

Fiti cuminti,

Va pup.

Pe care… l-am baut (N° 9)

Babelor, mezami,

Vinul ce urmeza e un capriciu stârnit de dulcele far niente al unui après-midi parizian, pe unde votre humble serviteur îsi facea veacul în vreme ce voi va pregateati sa sunati la Obiecte Pierdute. Locul se cheama Hôtel de Varenne, concentrat de charme parisien furisat pe rue de Bourgogne si fosta proprietate a lui Nicolas-Charles Oudinot, maresalul cu treizeci si cinci de rani care debutase ca soldat în regimentul de Médoc. Am spus Médoc ?

Deîndata ce se iteste blazonul cinegetic, cu trei iepuri de câmp – pe cât de improbabil, pe atât de hâtru – forfota urbana si pestrita îmbulzeala edilitara ramân afara. Rasfirate prin filigranul feroneriei, descoperim înauntru candoarea si voluptatea imposibil de contrafacut ale unei terase care dau locului conotatii de oaza si paradis.

Conjuncturile ne-au gândit subtil, dar plenar : peste drum, la nici o cratima departare, se este vinarie. Ça alors ! Pe firma citim, fascinati : Ampelos… Cu un nume atât de desavârsit (si cu o poignée de porte tellment streamline moderne), orice urma de împotrivire de a-i calca pragul însemneaza nesabuinta curata si afront imprescriptibil adus lui Dionisos însusi. Pasim, deci, luati numaidecât în primire de pivnicer : pletoric, jovial si instantaneu complice, chelie binevoitoare, sprânceana agera, zâmbet melifluu, sorţ scrobit de culoarea antracitului si ah ! metonimie pe cât de indispensabila, pe atât de aiuritor de delicioasa : un mic ciorchine de aur agatat pe buzunarul de la piept. Pump and circumstance, deh. Dupa taclaua de rigoare, la fel de savuroasa precum elixirurile de pe raft, ne hotarâm – une fois n’est pas coutume – sa nu alegem licoarea dupa eticheta, plezneala sau pret. Spre cinstea fostului maresal de apropitar, onoruri militare, trei lovituri de tun si tout le régiment du Médoc în pas de defilare, asa ca iesim cu minunea asta sub brat.

 

Château Haut Beauséjour 2005, A.O.C. Saint-Estèphe.

 Deci directia Bordeaux, mai précis Médoc, terminus Saint-Estèphe. Asamblajul e croit dupa typikonul farmacopeeei vigneron-ului bordelez si canoanele caietului de sarcini aferent : 40% Cabernet Sauvignon, 52% Merlot, 3% Côt, 5% Petit Verdot. Soiul asta teribil numit Côt o sa mai aiba ocazia sa ne învârta prin sferele plezirurilor oenologice. Cum stiu ca frematati de impacienta, va dau doar un mic hint. Se mai cheama si Malbec.

Roba : hlamida rouge profond cu scaparari violine, cromoterapie-n toata regula

Aroma : Flanerie gurmanda si minutioasa cotrobaiala prin toate rafturile cu confeturi, jeleuri si compoturi. Fructe rosii si fructe negre, mezami. Evantaiul nemaipomenit al buchetului e cuprins lejer pe dupa umeri de boisé-ul suav si elegant al baricurilor de stejar si presarat cu un parfum de violete, discret ca o prezumtie (aia 5% de Petit Verdot). Vin si alte mirodenii, chiar si ceva tabac la o a doua amusinare, dar nasul meu de fumator is no match pentru o asa simfonie.

 

Gustul : Beatificare fulguranta : atac ferm si papile napadite instantaneu de finetea parfumurilor de mai sus. Materie complexa, însa rotunda si onctuoasa. Taninuri placute, echilibru fara cusur.

Finala : neverosimil de prelunga, limbile ceasornicului sunt înnodate iar timpul sta agatat nici eu nu mai stiu pe unde.

A la bonne votre !