Învierea la români

Străbunicilor,

Io nu sunt așa festivă de felu meu, da chemările ortodoxiei și a satului natal au învins, n-am avut ce să fac. Pentru că io sunt originară din Bumbești-Livezeni, unde se știe că fioru religios e ăl mai aprig și mai străpungător din toată țărișoara asta. Drept care mi-am vopsit ouăle (avem și-o găină), am înșfăcat aparatu foto (un Zenit matusalemic) și am plecat să vă conectez și pe voi la obiceiurile noastre strămoșești.

Ce vedeți aici e intrarea în biserica unde mergeam io, copilă fiind, și agățam băieți de tractoriști. Sfântu Antonio Deontologu. Iar ieri, cum mă apropiam de ea cu lacrimi în ochi, că n-o mai văzusem de zeci de ani, am surprins atmosfera asta de adevărat baroc olandez, dacă vreți, sau de soare românesc după ploaie mocănească, că tot aia e.

Nedenumitus

Totuși, chiar și după o absență de 60 de ani, nu mi-a luat mult să mă introduc în atmosferă. Bine, în cazul meu asta a însemnat să aflu că mai toate băbăciunile pe care le lăsasem galeșe, verzi și cu țâțe mari au ajuns între timp hrană la viermi. Dar nu-i nimic, vreo două dintre ele mai trăiau, printre care și posesoarea acestor superbe botine albastre care tocmai trecea – nu știu de ce – pe sub masă în această poză. Aia din spate, pioasă, e tanti Safta, care are să-mi dea 30 de lei.

IMG_4373

Mă rog, toate ca toate, dar vreau să vă zic că la un moment dat a apărut, nu știu cum, un cor de copii din Vrancea. Cântau foarte frumos, nimic de zis, dar ce m-a frapat era faptul că părea să fie condus de această tânără foarte asemănătoare cu Adriana Bahmuțeanu. Sau poate așa arată, fără să vrea, multe dintre femeile din România? În orice caz, nota 10 pentru costumație, din care mi-am luat și io vreo 30 de bucăți, inclusiv pe cea care o acoperea pe această tânără gureșă.

IMG_4378

În fine. După ce am ieșit afară din biserică, am observat un vapor care amarase taman în mijlocul satului, lucru de mirare, pentru că în Bumbești nu e apă. Pe el însă, mii de chinezi asamblau aceste cruci drăguțe, care bănuiesc că sunt visul oricărui creștin care se vrea boss la petrecerile de Paște din Mamaia și care mai are și grumazul suficient de puternic să le susțină. Sincer, mi s-au părut ieftine la cât de mișto erau. Apropos, cine a scris Biblia de neon, parcă amărâtul ăla de John Kennedy Toole?

IMG_4383

Mi-am luat deci și io vreo două din astea, una atârnată pe spate și una-ntre țâțe, după care m-am dus la slujba de înviere. Aici am avut surpriza să dau peste o ditai instalația precum cea pe care o vedeți mai jos sclipind în noapte ca o discotecă ambulantă cu tematică duhovnicească și care era ancorată cu niște frânghii, probabil ca să nu-și ia zborul de la atâta credință.

IMG_4390

Asta, atenție, în vreme ce stand-up comedianul care se afla pe scenă zicea ceva de „stihirea cea de-a doua a celui de-al optulea glas”. Nu le spune nimeni ăstora din BOR să mai umble la catehism?, că vorba aia, n-are niciun sens. Iar asta încă nu-i nimic, pentru că, ATENȚIE! Întregul concept al serii era următorul: noi, oamenii, primim cum ar veni lumina de la Ierusalim și tot noi o trimitem înapoi la făcătorul ceresc cu niște lampioane (cum e cel de mai jos, v-am zis că e ceva cu chinezii ăștia). Acuma sincer, ați mai auzit pe undeva atâta aroganță ca la poporul român, care nu e atât de bulangiu să țină lumina doar pentru el și s-o ducă acasă, unde poate să-i ia perdeaua foc ci, în mărinimia lui, o redă cerului ca s-o aducă și la anu? Eu, una, nu. Și nici nu cred c-o să mai aud curând.

IMG_4393

Poveste de paşte

Babelor,

Cică sărbători. Du-te, vino, fugi, fă, şi totul absolut fără nici un sens, pentru că chestia asta pascală nu-mi zice nimic, eu nefiind o persoană religioasă, chit că stau de vorbă cu Dumnezeu. Cu toate astea, azi dimineaţă m-am trezit pe la patru, adică nu m-am culcat, m-am suit în maşină şi m-am dus să iau un miel. Undeva la dracu-n praznic am găsit un ţăran cu o şleahtă de animale care schelălăiau din când în când.
– Cu cât îi dai, bade?, l-am întrebat.
Mi-a numit un preţ absurd, m-am târguit cu el câteva minute, până la urmă am ajuns la o sumă nu rezonabilă, dar ceva mai puţin nebună. Deşi tot nebună era.
Am luat mielul, l-am pus în portbagaj, i-am zis că dacă face murdărie s-a zis cu el şi l-am dus acasă. Veta stătea în prag ascuţind un cuţit şi schiţând un zâmbet atroce.
– Ăsta e?, a zis.
– Ăsta.
Am băgat mielul în casă, Veta a ridicat cuţitul, mielul a ridicat privirea, şi eu am zis „stop”. Pentru că nu se putea. Era barbarie curată.
– Ce naiba, nu suntem musulmani!, am spus.
– Ei, şi?, a zis Veta scăpărând scântei din ochi.
– Ei, şi nu putem face una ca asta.
– Dar domnul nostru Isus Cristos…, a început Veta, care e şi mai netrecută prin biserici decât mine.
– Ce-i cu el?, am spus. Tăia miei? Era măcelar? Ce legătură are? Omul sau ce era a murit pe cruce – dacă a existat – şi nu-mi aduc aminte să fi fost ucis de miei. Nici măcar nu cred să fi fost vreunul prin preajmă. Mai bine sacrificăm un soldat roman.
– Căcat, a zis Veta, sacrificăm mielul, asta-i tradiţia!
– Da’ de ce?, m-am enervat. Ce sens are tradiţia asta? De ce un miel şi nu un animal urât şi mai puţin nevinovat decât ăsta? Un şarpe, de exemplu. O albină. O găină. Ceva fără blană. Uite ce cuminte e! Uite ce faţă simpatică are!
– Meh, a zis mielul.
– Uite, poate şi să vorbească!, am zis eu.
– Poate pe naiba, a zis Veta. E un animal. Ce-i cu mila asta tâmpită la tine? Ai mai mâncat miel, nu?
– Da, am zis. Dar nu i-am văzut înainte. Ăsta e un dulce. Nu-l putem mânca.
– Ba sigur că putem, a zis Veta încercând să mă împingă la o parte.
– Ba nu, am spus. Nu-l mâncăm. E mielul meu, eu l-am cumpărat. Vrei să mănânci miel, du-te şi ia-ţi.
Veta s-a trântit supărată pe canapea şi a aruncat cuţitul în perete. Nu l-a nimerit. Cuţitul a străpuns un Tonitza de o valoare nemăsurată.
– Şi acum s-a stricat şi tabloul, a zis Veta cu un kil de reproş în voce.
– Asta e, am zis.
M-am aşezat pe fotoliu şi mi-am aprins o ţigară. Mielul s-a întins cuminte pe covor şi a început să moţăie.
– Şi acum ce facem cu el?, a zis Veta.
– Habar n-am, i-am răspuns. Nu-l putem lăsa în libertate. Să-l ţinem în casă?
– Pute, a zis Veta, şi avea întrucâtva dreptate, deşi mielul puţea mai puţin decât Chanel No.5-ul în care ea părea să se fi îmbăiat cu puţin timp înainte.
Ne-am gândit preţ de vreo oră cum ne-am putea descotorosi de animal, evident fără să ajungem la vreun rezultat.
– Sau poate totuşi să-l mâncăm?, am sugerat eu în cele din urmă, aceasta fiind soluţia cea mai la îndemână. Mielul era acolo, Veta era acolo, cuţitul era acolo.
– Păi da, a zis Veta bucuroasă, ridicându-se şi îndreptându-se către miel.
Ridicase din nou cuţitul când lucrurile s-au schimbat radical.
– Ştiu să fac giumbuşlucuri, a zis mielul.
– Hopa, a spus Veta lăsând cuţitul jos. Ce giumbuşlucuri?
La care mielul s-a dat peste cap şi s-a transformat într-un cozonac.
Şi cum alt giumbuşluc n-a mai făcut, l-am mâncat pe loc. A fost foarte bun: pufos, multe nuci, frumos crescut.

Să ne fie de bine, şi vouă tuturor sărbători fericite.

Rhetta