Scrisoare deschisă pentru Musiu Alexandre

Musiu,

Mulţumesc pentru mesajul în sticlă pe care l-am primit azi-dimineaţă. Ai calculat perfect traiectoria, am călcat fix pe plic când am coborât cu ochii închişi să văd cine bate la uşă cu noaptea-n cap. (Era un curier cu un morman de trandafiri mov, a insistat că trebuia să-i livreze la casa Marx la ora 14 cu mesajul „La mulţi ani, Rhetta!”, din partea unui anume Kornel Lăptucă sau ceva. L-am trimis de-a rostogolul două etaje mai jos cu flori cu tot – à propos Rhetta, la cel puţin la fel de mulţi ani înainte câţi sunt înapoi şi nu gusta din tortul de pe masa din sufragerie, testează-l cu hârtie de turnesol şi pentru numele tuturor minelor anti-persoană nu aprinde lumânările). Somnambulă am dat să mă întorc în plapumă, când am călcat din nou pe sticlă şi am luat cunoştinţă prin mijloace posterioare de calitatea parchetului de teak pe care l-am instalat săptămâna trecută (chiar, ştie cineva cum rezolv un colţ rotund la parchetare dacă am numai plăci dreptunghiulare?). Prefăcându-mă de dragul stimei de sine că nu-mi amintesc de vorba aia cu oamenii inteligenţi care nu repetă greşelile, am deschis ochii cu gânduri criminale.

Când colo, pe sticlă o etichetă faină pe care scria Chateau Villa Bel-Air şi era desenat ceva frumos, clasicist. Hopa. Asta nu-i de-a mea. În sticlă, plutind în lichidul îmbuteliat acolo de la început (mulţam pentru înţelegerea aparte a conceptului de mesaj în sticlă, care în general şi în mod complet plictisitor presupune golirea prealabilă a recipientului), o bulă tot de sticlă şi-n ea o hârtie rulată. Sau cel puţin aşa părea. Fiindcă aşa părea şi o oră mai târziu, după ce am terminat de examinat conţinutul, am procedat la lectură. Globul era din cristal Baccarat, şi asta apreciez deci am scos hârtia din el rememorându-mi prea scurta şi tragic încheiata carieră de magician.

În fine, desfac hârtia şi citesc:

„Chère Petronia,

Je t’en prie, te fac membru corespondent al Fanclubului Arhitecturii Moderne. Vezi că e la MŢR diseară vernisajul unei expoziţii, Spaţiul modernităţii româneşti, 1906-1947. Şi dacă n-aş fi scris recent despre asta tot ştiai cât sunt de îndrăgostit! Te implor, fii ochii şi urechile mele acolo. Eu sunt legat cu arici de gutui, păzit de Bijou şi Schmidt cu schimbul, nu pot, vai mie, să evadez. Consolează-mă!

Bisous,

Alexandre.”

Pffff. Diseară voiam să vânez peşti zburători ca să explic mâine cuiva de ce zice Platon că pescuitul e o formă de vânat. Bine, să mergem la vernisaj. Şi ştiam de el, Alexandre, că io ţi-am zis. Dar voiam să las pe mai târziu, că dacă vrei să vezi o expoziţie nu la vernisaj te duci. În fine. Pun capcana de peşti pe geam, îmi iau rochia de mătase că vremea era ideală, bag un evantai în geantă şi plec spre MŢR. Unde era să nu ajung din cauza unui episod cu două tramvaie şi o rază verde venind de la un OZN, că nu-mi imaginez că dacă ar fi fost semaforul care credeam eu că e ar fi avut cineva nesimţirea să mă calce.

În fine. Ajung acolo cu 10 minute mai devreme (probabil pentru că nu m-am oprit din alergat după chestia cu tramvaiele), puhoi de oameni, afişe indicatoare deci nu trebuia să întreb pe nimeni, perfect. Urc, mi se şterge calea cu un mop, cineva dădea cu aspiratorul printre oamenii din public şi panouri, doi se chinuiau cu o tastatură şi nişte cabluri, era şase fără cinci, vernisajul începea la şase, nimic anormal.

La şase şi-un sfert a început cineva să recite un pomelnic. Mă pregăteam să cânt „Veşnica pomenire” când s-a terminat tot şi oamenii s-au împrăştiat să încurce accesul la panouri postându-se în grupuri în faţa lor. Contemplam opţiunile de a pune la pământ cât mai mulţi, când au început să curgă înspre ieşire şi să coboare. Ceva cu Mircea Florian şi cu un performance la parter. Bine, îmi zic. Ocazia!

Alexandre, n-o să-ţi povestesc cum e oricât de corespondentă m-ai învestit tu. Zic că e mişto, că mi-era dor de texte bune într-o expoziţie, singura chestie care mi-a ridicat o sprânceană e senzaţia că hotelul Traian din Iaşi e construit de Eiffel tot folosind beton armat, ceea ce l-ar face cu vreo treij’ de ani mai vechi decât Athénée Palace-ul din 1912 considerat „prima construcţie importantă cu beton armat din România”. Atât, dar atât şi-atât. Total neobişnuit. În rest, rezumat ca să am conştiinţa împăcată: e o expo organizată cronologic şi pe categorii de arhitectură, cu accent pe Paul Smărăndescu, Henriette Delavrancea şi Octav Doicescu. Şi aşa ajung la partea unde mă bucur că nu eşti pe-aici că trebuia să te scoatem din arest şi nu mai am bani, i-am dat pe toţi pe popcorn pentru microunde: desene originale. Te-ai agăţa cu unghiile de pereţi, te-ai lega cu lanţuri de panouri şi ai purta o pufoaică roz cu guler de pene ca să poţi pleca măcar cu unul acasă. Te înţeleg, deci cum spuneam mă bucur că nu eşti aici. Eu m-am abţinut exemplar, n-am furat decât unul.

A, şi stai liniştit: i-am dat Rhettei sticlele de vin din lada de care m-am împiedicat apoi în bucătărie, aia cu funda mare cu mesaj „La mulţi ani şi multe pahare!”. Bineînţeles.