Colectia de chestii babane : Andrew Stevovich

Babelor,

Peste Andrew Stevovich am dat din pura-ntâmplare, acum vreo cincisprezece ani, printr-o delicata atentie a hazardului (qui fait bien les choses, parfois), adica un CD (Steps Ahead) cu Fallen Diva pe coperta. Ha ! Fascinatie instantanee de un onirism cvasi-opioid, urmata de lungi forfoteli întru aprofundare si contemplatie.

 

Reflexul mereu famelic al categorisirii, lipirii de etichete si rânduirii pe rafturi aduce aici migrene fiindca, în taxonomia plasticii, Stevovich – David Lynch al picturii – ar putea fi bel et bien unicul reprezentant al unei încrengaturi aparte. Ask the man himself si va va raspunde, pe cât de simplu, pe atât de deconcertant: “I consider myself an abstract artist.” Abstract? How come? când realitatea e înfatisata prin prisma unui observator sagace si redata cu o surprinzatoare minutie. Dar – cum spunea un anume James Gardner (The Dispassionate Perfectionist, The New York Sun, October 18, 2007): “… though both of these preoccupations — his enameled precision and his cartoonish abstraction — are usually antagonistic to the ambitions of pure, painterly form, Mr. Stevovich’s works are filled with all kinds of visual felicity that we traditionally associate with abstract painters or artists practicing a more fastidious brand of realism.

Mâini firave, de o cumintenie ecleziastica si o imponderabila gratie Rinascimento,  faciesuri lunare amintind de Botero si Fernand Léger „(ce mécanicien de la peinture dupa care moooor !!!), angles of view stil Grosz or Dix, that’s not the point, caci demersul didactic, pe lânga întreprindere anevoioasa, se dovedeste si superfluu, poate chiar deleter când e vorba de a savura în tacere. Chiar, ce rost ar avea nesfârsite polemici pe marginea afinitatilor, influentelor sau a tehnicii însasi când, asa cum spune Edward Hopper (pe care – tenez-vous bien – îl regasim în Neon Night al lui Stevovich, dar ale carui imagini se regasesc, la rândul lor, si în filmele lui Lynch, ça alors …): If you could say it in words there would be no reason to paint.

 

P.S. Imaginile sunt luate chiar de pe andrewstevovich.com unde, printre multe tablouri, sunt o gramada de critici foarte interesante. Am sa închei însa tot cu Edward Hopper: No amount of skillful invention can replace the essential element of imagination.

Va pup.

Universitatea Nationala de Moarte

Babelor, noi ne-am adunat aici din cauza unui scop comun: suntem batrane si vrem sa fim si mai batrane. In afara de asta, totusi, e ceva mai mult care ne uneste: o rautate incredibila care, sper eu, creste de la o zi la alta tot mai mult si (iar sper) intr-o buna zi va da pe dinafara, cotropind viata reala.

Ma aflu acum, aici, scriind aceste randuri, pentru ca rautatea mea cumplita si-a gasit o noua tinta, cred eu, pe buna dreptate. Aceasta tinta se numeste Universitatea Nationala de Arte Bucuresti, mai exact websitul acestei – cica – facultati. Babelor, eu insumi credeam c-o sa ajung candva Goya – sau Ion Barbu, nu mai stiu – dar n-a fost sa fie. Chiar si-asa, referitor la lumea asta am pastrat mereu in minte, suflet si ficat, o imagine – o imagine, repet, si nu o scandura sau altceva – extrem de plastica si de grafica in acelasi timp, dand pe dinafara de o voluptate… cum sa explic… a, da, o voluptate a culorilor si formelor care converg spre infinit, reducand imposibilitatea si conceptualizand-o irefutabil, asa cum ar teoretiza, probabil, orice critic de arta adevarat. Ati inteles, in mintea mea decrepita, se nasc, cand ma gandesc la asa ceva, imagini inefabile, nespuse, nemaigandite candva, care explodeaza in nuante, si culori si structuri 2d care depasesc orice imaginatie. Iar lucrul asta il traieste, banuiesc, orice persoana pentru care universul respectiv inseamna ceva. Dar nu si cei care au conceput situl facultatii.

In mintea acestor imbecili, portalul virtual prin care se patrunde in lumea lor grafinefabila, sau pictotala, sau cum ar trebui de fapt sa fie, arata pur si simplu ca o pula. Ma rog, aici le fac un compliment, pentru ca o pula arata totusi cumva, are o forma, un sens, un scop. Situl lor, nu. De o banalitate si o saracie cumplita, el nu arata de fapt nici cum. E gol. Searbad. Nu tu o schita, un crochiu de Lautrec, sau de Caracci, sau de cine vreti voi, care sa se ghiceasca subtil din layerele artificiale ale sitului. Nu. Nimic. Nada. Urat si trist, ca si viziunea lor despre artele plastice. Prefer sa cred – si, din nou, sa sper – ca o asemenea raportare la imagine nu e simptomatica pentru romani. Mi-e teama ca ma insel.

Singura intrebare pe care mi-o pun vazand asa ceva, este de ce studentii cacatului respectiv de facultate nu fac ceva in sensul asta. De ce nu se revolta, de ce nu scriu pizda pe websit, de ce nu dau foc la facultate. Mai ales ca sunt o gramada de sectii responsabile de multe din elementele vizuale ale acestei societati. Explicand in debutul postului ca rautatea mea creste pe zi ce trece si mandrindu-ma cu asta, am decis sa-i ajut. Asa se face ca, pe calea asta, doresc sa-i fut in gura pe autorii websitului – desi n-am cu ce – si sa declar ca sunt niste nulitati. De asemenea si pe aceia dintre profesori care au aprobat vizualul sitului, spunand „e bine, merge-asa”.

Pentru cei care nu-mi intelegeti indignarea sau va intrebati cum de-mi suporta sor-mea lipsa de maniere, intrati, va rog, o secunda pe http://www.unarte.ro. Mai mult nici nu se poate, veti regreta instantaneu.