SMS: Shit Must Stop, sau Art Against Art

 

Motto : Le grand ennemi de l’art, c’est le bon goût
(Marcel Duchamp)

Babelor, mezami,

 

Anul era 1912 si sageata statea sa tâsneasca din arc. Cel care avea s-o trimita fix în canoanele academice, bulversând pentru totdeauna – for better or worse – arta secolului douazeci, nu e altul decât Marcel Duchamp, viitorul gentilhomme à New York. Fabulos provocator ori precursor de geniu, la discussion est ouverte: cert e ca în taxonomia si evolutia artei veacului abia trecut, suprarealismul, pop art, noul realism so blue al lui Klein, ori chiar Fluxus sunt toate o inflorescenta rasarita pe altoiul lui Duchamp.  Conceptual art sau transgresiune asasina ? You tell me.

Act one : 1912, vizita la o expozitie de tehnologie aviatica, împreuna cu Fernand Léger si Brâncusi. Sentinta lui Duchamp are greutatea  si taisul unei ghilotine : « Pictura e moarta. Cine ar putea face ceva mai frumos decât elicea asta ? Spune, ai fi capabil ? »

Act two : 1913. Articulatia improbabila se cheama Roue de bicyclette, si asta si este. O roata de bicicleta fixata pe un taburet de bucatarie. Mitul se sfarma, fragil precum coaja oului lui Columb, conceptul de ready-made intra tiptil în arta, iar artistul se elibereaza – il s’affranchit, adica – de ceea ce îl definea majoritar pâna atunci: nu mai are nevoie sa creeze. Obiectul e la îndemâna, gata facut. Expus, devine obiect de arta, iar sensul utilitar devine sensibilitate.

Act three : 1917. Suprema sfidare. Sau actul fondator. Opera se cheama Fontaine, pisoar de fabricatie industriala, culcat si semnat cu vopsea sub pseudonimul R. Mutt. Perplexitatea s-a transformat aproape instantaneu în cele mai fulminante polemici ever si a devenit aproape legal case. The Richard Mutt case. Plagiat vs ideea pusa deasupra creatiei,  obiect exhibat impudic vs nou mod de expresie artistica… The great Leonardo da Vinci himself a fost luat ca martor postum al apararii. Nu definea oare el însusi arta precum o “cosa mentale” ? But then again, had he really meant THAT ?

 

Epilogue : Ravasitorul an 1968, nu de gratie, ci al baricadelor, al mortii lui Duchamp si al efemerului periodic al lui William Copley, S.M.S. (Shit Must Stop). Duchamp creeaza coperta celui de-al doilea numar, cu unul din jocurile lui de cuvinte, o contrepèterie (luata de aici) :

 

Shit. Did it really stop ?

Închei, provocându-va (iar):

Le progrès en art ne consiste pas à étendre ses limites, mais à mieux les connaître.

(Georges Braque) 

Anunțuri