Поздравляю с днём рождения, Piticu Gras !

Babelor, mezami, mă copii,

Din când în când după câte o eclipsă se pare că vine şi ziua Piticului Gras, cel puţin aşa ne-a anunţat el ieri. Şi cică pentru primul trimestru al lui 2011, ziua Piticului Gras ar cădea într-o azi.
N-am să-i urez „La Mulţi Ani !”. Nu de alta, dar nu vrea. Nu vrea vorbe, vrea fapte. Cadouri, that is. Îi pusesem deoparte nişte boxpaleţi cu iphone 4, dar aud ca a primit destule, aşa că o să fiu nevoit să i le vând. Mă mai gândeam să-i ofer nişte vinuri de excepţie din rezerva musiualexandrească, dar nu bea decât bere. Atunci m-am gândit să-i fac cadou un costum de ginerică. Tradiţional, cum îi şădi lui aşa di ghini.

Joyeux anniversaire, gros nain !

Petiţie online

Babelor,

Bine. The name of the game e ca Bucureştii mileniului numărul trei să capete – musai – perspective lunare. Să vadă toată lumea, buei, ce tare e muşchiul nostru edilitar. Palatul Parlamentului se vedea deja de acolo de sus. Mă rog, gropile aidoma, ba chiar bag prinsoare că se puteau auzi şi toate regimentele de câini. Howling at the moon, nu ? Asta nu ştirbeşte deloc mândria că urbea asta a noastră devine turn de control sau măcar un soi de reper pentru băieţii de la NASA. Mai punem nişte becuri (de vreo câteva sute de waţi, Pitice), mai suspendăm nişte autostrăzi şi gata, se vede şi de pe Marte. Ăia din rachetă văd fandacsia, cârmesc la dreapta, ţin asfaltul şi  gata, aterizează liniştiţi la ei acasă. Cape Canaveral, prima la dreapta după Cap Extraveral. Splendid. Fincă mâine-poimâine, când o să mergem şi noi pe Lună în uikend, sau macar la un picnic la iarbă verde să sfârâim acolo un mic, să destupăm o berică, ce poate fi mai romantic, în acordurile suave ale maneauăi, decât sa te uiţi la luminile marelui oraş : Vezi, Tănţico, acolo e la noi acasă, mamă !

Bref, am făcutără, cu diligenţă si vervă urbanistică şi piste ciclabile-parcabile. Bine bă, bravo. Da’ s-a gândit careva ce facem pentru Piticu Gras ? Nu. Poftim, stăteam cu el azi la un vin şi-mi povestea, năpăstuit : « Băi », zice. « Vouă nu v-a dat pân cap că io nici nu mai pot să mă dau jos din renou ? Am nevoie de un plasture, de un borcan cu muştar, de un pachet de şerveţele, de o plachie, tre’să iau renou’, deşi stau la două sute de metri de Cora… Vreau să sug o berică la Şachira, tre’ sa iau renou’. Vreau să ies la o plimbare pe jos, nu pot, mă, nu pot. Pă unde naiba să merg, că n-am loc de câini, de maşini, de Pegasuri şi de pietoni ? Ă ? zi tu, na ! »

Aşa că vreau să lansez azi o petiţie către primăriile din toată ţara : să facem şi piste călăribile, că alţii ne-au luat-o deja înainte. Să tropăie şi Piticu Gras liniştit prin Bucureşti. Aştept multe semnături, da ?

Ah, şi pistele astea să se vadă nu numai de pe Lună, ci de pe Nibiru. Se-aude ?

Hai, fiţi cuminţi,

Vă pup.

Nunta cu dar, mire cu har, adio Pitic celibatar !

Duminică dupa-amiază. Ispravisem de adunat frunzele vestede, de tuns gazonul la milimetru (à l’anglaise, nu alta) si tocmai ma pregateam, tolanit plenipotentiar în hamac, sa studiez un vin pentru voi, când aud telefonul zbârnâind. La capatul alalalt al firului, Piticu Gras, cu o voce de seismograf afolat:

– Grasuli, puni digrab’ jaca pi tini şâ fă-ţi vânt încoaşi, c’ti invit la un vin ş-o supâ di galuşti, di şeea.

Oops, caveat emptor. Wine and dine ? Chez Piticu ? Ouh-lààà, circumspectie ciulita si mefianţă extremă :

– Bai Palomino, pardon, zic. Gras esti tu, eu sunt slim and fit. Si nu ma aburi cu fantezii din astea, ca nu tine. Stie toata lumea ca tu nu pui gura pe vin, plus ca galustile ti le-a interzis doamna doctor de la policlinica cu plata fiindca-ti fac rau la reflux. Hai, zi repede ce ti s-a-ntâmplat, ti-au iesit analizele prost ? Ai vreo scadenta ? Te-a prins cu ceva ? Sa-ti aranjez de-un NUP ? De-un bacalaureat ? De-o aripa, de niste planetare ? Fii scurt, j’ai à faire.

– Nu, nica, ţâii ţ-ardi di şagâ, măi băieti ? Auz’, da’ oleacâ di bataii ştii ? Ia lasâ prăstiili şâ grăbieşti-ti. Îi pi buni, ai sâ viezi.

Cum onestitatea Piticului Gras este – în cheie bursiera – o valoare pe care poti totusi sa mizezi mai cu nadeje decât pe propensiunea lui ciclica pentru matrapazlâcuri desucheate, am consimtit. Plus ca nu vroiam cu nici un chip sa-i sifonez orgoliul menajer, stim cu totii cât de aprig îsi doreste titlul de zân al eficientei si un pumn de stele în Guide Michelin.

Însfac fulgarinul si o trusa de prim-ajutor (just in case), fluier un getax, ajung la Piticu. Deschid ţarcul, intru, and there he was, babelor. Sclivisit ca de un sapte noiembrie, zâmbet Colgate si – surpriza totala – cu o copita înfasurata tandru si cu triumfalism onctuos de cromozom igrec în jurul greabanului unei rapitoare creaturi de culoare sienna (v. infra). Coama rebela, gene lungi matasoase, privire umeda, crupa ferma, copitele bine-ngrijite, coada pieptanata cu dichis, nici o musca nu-i dadea târcoale. La dinti însa n-am cautat-o.

– Sarut-mâna, doamna, zic, uitându-ma putin stingher si nedumerit la Piticu, cu coada ochiului. Sunt Alexandru. Musiu Alexandru.

– Domnisoara, ehrm. Ciprinela. Ciprinela Shetland. Încântata.

– Oh, pardon. Omagiile mele, domnisoara Ciprinela. Iertati-ma, dar de la distanta nu prea vad bine, stiti…

Ne asezam, scot si eu niste cuburi de zahar aduse anume, le pun pe masa, schimbam niste politeturi de circumstanta, vorbim despre vreme, laudam vinul Piticului, deh. Si nici una, nici doua, babelor, îl vad pe Piticu ca bate de trei ori cu o lingurita în bolul cu fulgi de ovaz, se ridica ceremonios, necheaza de doua ori în re minor sa-si dreaga vocea, ridica un pahar cu vin, propune un toast si ce credeti, babelor, ca mi-au auzit urechile ? Well, blow me down şi tonnerre de Brest !

– Gaspadin Musiu Aliexandru, îngaduieşti-mi dară matali sâ-ţ aduc la cunoştinţâ câ Şipriniela îi viitoaria mia nievastâ. Ni punim pirostriili pisti trii săptămâni.

Mi s-a luminat fata, babelor, nu alta. Groggy, bâlbâi niste felicitari plate, gen casa de piatra, pat lat si asa mai departe, când îl aud spunându-i Ciprinelei:

– Şiprinielo, fatâ, ia du-ti tu, pricrasnaia, şâ grijieşti olec’ţâ di supa şeea di galuşti, sâ mai stau şâ io la o vorbuliţâ  cu Musiu aşi di faţâ.

Ramânem singuri, Piticu ma trage conspirativ de-o parte :

– Auzi, stăi sâ-ţ zâc. La-nşiput mi-o fost tari ruşâni s-o cier di miriasâ şâ p-ormâ când o zâs „da” m-am spăriet rău di tăt, saracan di mini, nu cumva s-fac vrio boacânâ cât îi putineiu’ şiela di brânzâ. Da’ acuma….zâ tu acuma, s-ti văz, buei : şini o să să futâ tătă zâulica cu acti-n riegulâ ? Ai ?

– Piticule, tu stii la ce te-nhami. Pardon, la ce te angajezi. Numai, zau asa, dozeaza-ti un pic efortul, sa n-ajungi la jumatea lunii de miere cu coaiele ca niste stafide. Stii si tu: chi va piano…

– Las’ baieti, n-aibi tu grijâ di mini, că d-atâta amar di vriemi ari tata moşu douâ cistierni, nu alta…

Lovitura de gratie avea însa sa mi-o dea în secunda doi:

– Iaca di fapt şi vrieu sâ-ţ spui: vrieu sâ ni fii naş. Acşiepţ ?

Am acceptat, ce era sa fac. Ah, da: nunta o sa aiba loc pe hipodromul de la Longchamp, lânga Paris. Luna de miere or sa si-o petreaca prin Camargue si un pic la Mangalia, la rudele Ciprinelei.

Ciupiti-ma, careva.

Fiti cuminti,

Va pup.

În care musiu Alexandru bea o bere

Cu dedicatie speciala Piticului gras, al carui coming out a zguduit trei sferturi de blogosfera. Am ramas cu totii bouche bée când am aflat ce oenolog rafinat se ascundea în el si ce vinuri dichisite destupa în fiecare zi, iar eu i-am promis aseara ca bem o bere (une fois n’est pas coutume) ca sa marcam cumva festiv momentul asta al trecerii oficiale de la hamei la struguri.

Bere nobila, Piticule, cu crinul de aur pe ea, simbolul regilor Frantei, de la Clovis încoace (nu, Petronia ?).

Adica bere private reserve, Château, neah. Chambord-ul pe eticheta… Ce mai. Sânge albastru la 75 cl.

Soiuri elegante de orz si hamei, berificatie nobila si cu dichis, dupa canoane si retete tinute la mare secret, de breslasi de renume.

Roba :  de culoarea chihlimbarului. Ambrée.

Guler :  alb, frumos, ceva între Duvel si Azuga.

Aroma : de bere. Caramel discret.

Gust : tot de bere, amareala bine echilibrata.

Finalul : mai luam o lada.

Epilog

Babelor,

Aseara pe la chindie ciufuleam si eu tacticos taciunii din barbechiuul de pe terasa consulatului francez al blogului nostru. Vinul rosu astepta cuminte-n carafa, ceafa de porc sfârâia apetisant, curul peizan al vecinei din curtea de alaturi aidoma, sub ultimele raze de soare estivale. Brad Mehldau mângâia diafan pianul pe undeva prin sufragerie. Ce naiba, uichend linistit, you get the picture.

Brusc, suna telefonul. Raspund, curios.

-Mmghfffuhhhmf !

-Allô ? zic, nedumerit. Voulez-vous répéter, s’il vous plaît ?

-Grrmmgbgghmff ! Gghhrpdm ! Vhhzdmmhhssbgb ! Bgbntu ! Bgbntuuuu !

-Je vous entends très mal, qui cherchez-vous ?

-Vgnplmrpdnzz ! Bl ! Bgbntu ! Bgbntu !

Hait. E groasa. Bgbntu ? Atât mi-a trebuit. Am mirosit instantaneu pericolul si sângele meu n-a facut decât o tura, cum zic bastinasii pe-aici. Strig la vecina sa-si miste curul ala pârlit si sa aiba grija de barbechiu cât lipsesc, ma sui în avion, destinatia Bucuresti, aterizez. Fac un mic detur prin Militari sa caut întariri. Dau peste Piticu Gras, care lacrima melancolic peste o bere calda pe terasa de lânga Cora si-i facea ochi dulci lui Carmen de la buticul-agentie de voiaj Magnifique Tours.  O-ntreb pe Carmen la cât închide, ca sa stiu când sa-i dau piticul îndarat. La noua, zice. Bun. Arunc o vesta anti-glont peste Piticu Gras, îl sui cu tot cu bere în Renoul lui, punem niste Kalashnikoave si un sac de grenade ofensive-n portbagaj, demaram cum putem si ne oprim la Petronia. Îi expun febril Petroniei situatia, facem o cafea, niste clatite, scoatem hartile, înfigem niste stegulete-n ele, îi aratam Piticului unde e buda, polemizez cu Petronia pe tema expresionismului abstract, arunc si pe ea o vesta anti-glont, scoatem Piticul cu tot cu bere si vesta anti-glont din buda, luam Renoul si plecam. Ne oprim la Crama lui Oancea din Piata Vitan, luam niste sticle de Feteasca regala cu dop de pluta, bem vinul, buzunarim Piticul de o bricheta chinezeasca, ardem dopurile, ne dam cu negru pe obraji si demaram iar cum putem catre apartamentul surorilor Marx.

Proptim berea si Piticul la usa de la intrare, ne potrivim ceasurile, îi punem si Piticului un ceas potrivit. Facem diversiune, adica dam un SMS piticului sa sune la usa, moment în care Petronia si cu mine dam asaltul pe geamul de la baie.

Si aici va rog sa va tineti bine. Rhetta zacea în cada, legata cu niste catuse de inox de caloriferul din baie, cu un calus în gura si un Nokia între degetele de la dresuri. Întelegem ca ea daduse alarma, o linistim si îi punem o perfuzie, luam mobilul, sunam la SMURD ca era cam denutrita si, la semnal (an-tan-tiri-mogodan, cara-cara-si, principala mo-rin-go. Gooo !), Petronia si cu mine luam sufrageria cu asalt.

Surpriza fu pe masura asteptarilor. Peste cine dam ? Peste Bagabontu. Da, babelor, Bagabontu. Licheaua aia sub-umana, gunoiul ala mutant, scursura aia malodoranta, javra aia care ne parazita blogul cu câtava vreme în urma. Scârnavia aia respingatoare avea un pistol îndreptat în ceafa Vetei, pe care o obliga de câteva zile bune sa scrie pe blog tot soiul de postari halucinante, cum ca vindem blogul si asa mai departe, nu va dau detalii ca sunteti la curent.

Petronia îl someaza sa se dea prins, jigodia refuza, drept pentru care Petronia goleste artistic un încarcator în el  si-i transforma creierii într-un magnific tablou jumate fauvist, jumate dadaist. Sarim de gâtul Vetei, ne pupam bălos si sonor, facem cu mâna ambulantei care tocmai o intuba pe Rhetta în drum spre Cedars-Sinai Medical Center, recuperam berea si Piticul care adormisera pe presul de la intrare si – mereu cu cartus pe teava – deschidem precaut camara ca sa luam o damigeana cu visinata de Buzau, sa sarbatorim momentul. Iarasi surpriza. Peste cine dam ? Peste un june neras, cu un tricou negru cu dungi albe orizontale. Ne roaga sa-i crutam viata, admitem, îl legitimam si ne zice ca-l cheama Roberto, zis Bobiţă si ca e prieten cu Piticu Gras. Se jura ca-l obligase Bagabontu sa ne cumpere blogul, nu-l credem si-l dam pe mâna lui nea Gigi de la sectia douasunu din Militari. Acum cica ar avea un tricou alb cu dungi negre verticale, preventiv pentru douajnoua de zile. Nu stiu.

 

Later edit: Rhetta e bine-mersi, mâine se externeaza. Sa nu va prinda cu ciorapi verzi, ca stiti voi ce.

Writers on the storm

Da. Emotie. Stupoare catatonica. Ne paste o vizibilitate putin mai redusa pe net, recte riscati sa nu mai ajungeti la noi via blogroll-ul prietenului meu Piticu Gras. Asta în cazul în care v-ar veni sa va scarpinati la urechea dreapta cu mâna stânga, fiindca stim ca ne aveti cu totii la inima (ceea ce e bine pentru voi, ca va reduce multe riscuri, nu doar pe ala cardiovascular), adica ne aveti care-n blogroll, care-n favoriti, care în poseta, care în lada de zestre sau în seif, care sub forma de tatuaj, de amuleta, de poster în dormitor sau de nod la batista. Am spus la batista, nu în gât si nici în papura.

Eu cred ca e de la criza si am impresia ca Piticul se gândeste ca are vreo cincizeci pâna la nouazeci la suta bugetari în blogroll care trebuie eliminati cu guma de sters (din aia cu doua culori, rosie la un cap si albastra la celalalt, cumparata de la Cora) si asteptam înfrigurati disponibilizarile. Epurarile. Canalul. Surghiunul. Bejenia. Uitarea. Si zice sa nu ne suparam, dar eu daca-i spun sincer sa nu fie suparat ma fugareste de la Veteranilor la Valea Lunga si vrea sa ma bata cu pliciul de muste. Deh, pâna acum vad ca am rezistat, dar eu ma uit în fiecare zi în blogroll-ul lui ca la un gard unde se afiseaza rezultatele la admitere.

Sau o fi de la soare, pentru ca, ne mai spune Piticu, mai heliotrop decât un lan de floarea-soarelui, acolo pe soare se petrec niste explozii urâte, cu vulcani si lava de neutrini care manânca fotoni cu cinci dimensiuni si chestia asta arunca o umbra sfâsietoare peste prietenii. Cu precadere peste alea de pe net. Dar noi, Pitice ? Noi ? Cu ce ti-am gresit ?

Piticule, acest Toulouse – Lautrec al blogosferei, arata-mi-l p-ala care a zis ca scrii ca un pustan cu cosuri pe tzâtze, sau asa ceva, si-l îngrop sub doua rânduri de borduri. Dupa care cumparam împreuna terasa de lânga Cora (aia cu banci de lemn, sub umbrele, plina de casute pe partea dreapta), bem bere si-i facem ochi dulci demuazelei de la Magnifique Tours. Are doar doua dimensiuni, dar alea care trebuie: craci lungi si tzâtze rotunde. Si da-l încolo pe Nibiru, e ca o sticla scumpa de vin prost. Sa vez’ ce-o sa ne distram.

Si uite, ca semn de prietenie: