În care Rhetta Marx prezintă un scenariu.

Babelor,

Ieri, nu ştiu ce s-a întâmplat ieri, doar că la un momentdat a apărut pe blogul ăsta o fată, s-o numim Batrinu Alina Florentina. Îmi suna vag cunoscut numele, şi după ce fata a început să se manifesteze, mi-am dat seama şi de ce: este o mai veche cunoştinţă a cunoştinţei noastre Creatrix. Creatrix a scris undeva cum că PJ Harvey ar fi urâtă, şi Batrinu Alina Florentina şi-a ieşit din fire şi nu şi-a mai intrat niciodată înapoi. De atunci, o urmăreşte, ponegreşte, blestemă, huiduie, înjură şi mânjeşte cu căcat pe biata Creatrix, care neavând ce să facă, o ignoră cu bunul-simţ care ne-o face nouă, tuturor, atât de dragă.

Da, Creatrix, la complimentul ăsta aştept un contra-compliment.

OK, şi râzând eu în sinea mea de Batrinu Alina Florentina în timp ce-i ştergeam comentariile şi îi banam IPurile, mi-am zis: Hait!
Da, babelor, fix asta mi-am zis.
Pentru că mi-am amintit de ceva: acum 434 de ani, noi, adică eu şi Veta, adică de fapt numai Veta, i-a promis unui producător de film din România că o să îi dăm – deci m-a băgat şi pe mine în căcat – cel mai tare scenariu scris vreodată. Şi bineînţeles că a uitat instantaneu de promisiune. Eu însă nu.

În fine, asta era de fapt o paranteză, aşa că puteţi sări peste ea dacă mai aveţi cum, dar probabil că n-aveţi.

Şi aseară mi-a venit ideea. Scenariul. Primul film despre blogosferă. Despre atmosfera de-aici, despre oamenii de-aici, despre nebunii de-aici. E aşa:

O seară de Mai, Iunie sau Iulie. Nu contează, important e să fie cald, dar nu exagerat. Vedem intrarea unui bloc. În imagine intră o fată, care de fapt intră chiar în bloc. Nu ştim încă cine e, dar vă zic eu că o cheamă Corina.
Corina asta e o fată drăguţă. Poartă o fustă în carouri, cămaşă, cizme. Vine de undeva, că are o geantă pe umăr. Se urcă în lift, apasă pe un buton, se închid uşile, se deschid ceva mai sus, Corina intră într-un apartament. E al ei, că are cheia de la uşă. O garsonieră, cam mică, cam aglomerată. Nu s-ar putea spune că domneşte curăţenia, ba chiar dimpotrivă.
Corina aruncă geanta pe un scaun, porneşte laptopul, îşi scoate cizmele, merge în bucătărie să-şi facă un nes. Goleşte o scrumieră, aprinde o ţigară, se aşează în faţa laptopului, se loghează pe un blog. Blogul ei, că doar are parola (DETALIU: parola este deja salvată în browser!). Se uită ce mai e nou, dacă a mai scris cineva ceva. Ultima ei postare este despre Nick Cave, e şi un clip de pe Youtube, cu Cave şi PJ Harvey. În textul de deasupra clipului scrie ceva cum că doi oameni urâţi fac muzică superbă. Corina citeşte comentariile. Surpriză: sunt 38! Altă surpriză: 32 sunt de la aceeaşi persoană! Pe persoană o cheamă Flori, şi este supărată că Corina s-a luat de PJ Harvey. „Eu sunt cea mai mare fană PJ Harvey şi ea este cel mai frumos om din lume! Şi cine o face urâtă este o curvă împuţită!”
Cam ăsta este tonul celor 32 de comentarii. Corina se amuză, râde; câţiva vizitatori ai blogului au luat-o şi ei la mişto pe Flori. „Ei”, îşi zice Corina, „e o fată cu probleme”.
Doar că Flori comentează mai departe. Corina se mai amuză o vreme, după care îşi pierde răbdarea şi umorul şi îi scrie lui Flori că e de-ajuns, că nu mai e comic şi că în general să se care de pe blogul ei. Flori, fiind nebună, continuă; comentariile devin din ce în ce mai dure, mai scârboase. Corina începe să le şteargă. Pe la 12, Corina se duce la culcare. Pe ecranul rămas aprins vedem cum comentariile lui Flori continuă să apară (deşi ştim bine că comentariile nu apar dacă nu dai refresh; ăsta este însă un artificiu al scenaristei, ca să vedem cât de nebună este Flori).
Se face a doua zi, Flori continuă să inunde blogul. Corina îi banează IPul. Dar Flori nu se dă bătută, scrie pe alte bloguri că Corina e o tâmpită, o vacă, o imbecilă.
Trec zile. Prietenii Corinei au aflat despre nebuna care îi spamează blogul. Corina este la o terasă cu nişte lume. Se discută despre Flori, se dă cu presupusul, se fac planuri. Miki, un băiat care are şi el blog şi care este prieten cu Corina, ba chiar puţin îndrăgostit de ea, şi pe deasupra lucrează ceva în IT, zice că are el ac de cojocul lui Flori: o să afle cine este şi o să se ducă să stea de vorbă cu ea. Adică s-o ameninţe puţin, s-o sperie. Bine, ne dăm seama că vrea să facă asta numai ca să îi arate Corinei ce cool e, şi probabil că şi Corina îşi dă seama, şi discuţia oricum o ia pe alt făgaş. Totuşi Miki este hotărât să dea de Flori.
Şi se pune pe treabă. Îl vedem făcând şmecherii la computer, dând telefoane, scriind cifre, dând alte telefoane, scriind altceva (nu desluşim exact ce). Trece încă o zi, îl vedem pe Miki intrând undeva. Acolo unde lucrează Flori, mai exact. Întreabă de ea la recepţie (e o firmă oarecare), i se spune că tocmai a ieşit. El îndrugă ceva, că trebuie s-o vadă urgent în interes de serviciu dar nu ştie cum arată, i se face o descriere sumară, i se spune că s-ar putea să fie în parc. Parcul de lângă firmă.
Miki mulţumeşte, iese, merge în parc. Pe o bancă, o tipă. Miki se apropie de ea. O tipă drăguţă. Fumează nervoasă. Miki se opreşte în faţa ei. O tipă mai mult decât drăguţă, observă Miki. „Pot să stau aici?”, întreabă arătând înspre bancă. Fata se uită la el. Are nişte ochi superbi. Buza de jos îi tremură nu chiar imperceptibil. „Da”, zice.
Miki se aşează, îşi aprinde şi el o ţigară. Şi-a pregătit textul de mult; are de gând să-i zică lui Flori „Auzi, te-aş ruga să o laşi în pace pe Corina. Altfel, s-ar putea ca acţiunile tale să aibă consecinţe neplăcute pentru tine”. Da, cam aşa ceva vrea să spună. Îşi drege glasul, se întoarce spre Flori, se uită la ea.
Şi e şocat, pentru că fata plânge. Nu tare, nu hohoteşte, dar din ochii ăia superbi îi curg lacrimi, multe lacrimi, şi Miki habar n-are ce să facă, pentru că nu poate să îi facă scandal unei fete care deja plânge, nu, nu poate, şi în plus i se face brusc foarte milă de ea, şi se aude întrebând-o „e totul în regulă?”.
„Nu, nu-i nimic în regulă”, zice Flori, are o voce liniştită, plăcută.
„Dar plângi”, zice Miki.
„Da”, zice Flori.
„De ce?”
„Din cauza lumii.”
Miki rămâne blocat. Ce să facă?
„Ce ai păţit? Ce s-a întâmplat?”, zice.
„Nimic”, spune Flori. „O să-mi treacă.”
Şi într-adevăr se opreşte din plâns şi îi zâmbeşte lui Miki. Are un zâmbet angelic, minunat, şi Miki îşi dă seama că este pe cale să se îndrăgostească de ea.
„Eşti primul om care îmi vorbeşte frumos pe ziua de azi”, zice Flori. „Mersi.”

Ei, babelor, nu mai stau să vă zic tot restul cu de-amănuntul, că ar dura două ore să scriu şi probabil vouă v-ar lua vreo trei ore să citiţi. Pe scurt, povestea continuă aşa:

Miki se îndrăgosteşte de Flori. Ştie că este puţin nebună, dar îşi zice că poate nu este complet nebună, poate… În plus, este atras de ea, fizic, foarte atras. Îngrozitor de atras, şi pe bună dreptate, pentru că Flori arată senzaţional, şi cum poate o femeie frumoasă să fie complet nebună?, îşi zice Miki. Se revede cu ea, ies undeva, se distrează, deşi Flori este puţin sărită, dar lui Miki i se pare că nebunia o face şi mai mişto, şi mai fascinantă. În fine, între ei se înfiripă ceva, într-o seară sunt la Miki acasă şi aproape că se culcă împreună, dar în ultimul moment Flori zice „nu” şi pleacă.
Miki nu înţelege. Adică ok, e nebună, dar…
Îi dă telefon. O întreabă de ce.
Şi ea îi spune. Îi spune că nu poate să fie cu el, pentru că pe lumea asta există o fată numită Corina, şi Flori şi-a jurat că atâta timp cât Corina trăieşte, ea o să rămână fecioară. Sau aşa ceva.
Miki nu prea ştie ce să zică. Dar improvizează: „Şi dacă o omor pe Corina asta?”, zice.
„Dacă o omori, sunt a ta”, zice Flori.
Bun. Miki vorbeşte cu Corina. Îi zice că a cunoscut-o pe Flori şi că vrea să-i joace o festă şi că trebuie să însceneze uciderea Corinei. Nu-i zice exact despre ce este vorba, dar Corinei ideea i se pare amuzantă şi se prinde în joc. Cu ajutorul câtorva prieteni, se pregăteşte ditamai show-ul. Peste câteva zile, Miki o ia pe Flori de la birou. „Azi e ziua cea mare”, zice. Merg împreună undeva, Corina stă la o masă alături de alte persoane. „Stai aici”, îi zice Miki lui Flori. După care se îndreaptă către Corina, scoate un pistol pe care îl avea băgat în pantaloni, se opreşte în dreptul Corinei, îndreaptă pistolul către ea şi trage. Corina se prăbuşeşte de pe scaun, lumea începe să strige, să se agite, Miki fuge, o ia pe Flori de mână, fug împreună înspre o staţie de metrou. Pe drum, Miki aruncă pistolul într-un coş de gunoi.
În metrou, Flori este extaziată. „Ai făcut asta pentru mine”, zice. „Da”, spune Miki. „Pentru că te iubesc.” Se sărută. Se duc direct în apartamentul lui Flori, pe care Miki îl vede pentru prima oară. Un apartament aproape normal, în afară de faptul că este decorat cu mii de poze cu PJ Harvey. Intră amândoi în dormitor, se aruncă în pat, se dezbracă în grabă şi încep să se fută, ca să zic aşa. Şi se fut şi se fut, transpiraţie, gâfâituri, piele pe piele, până când Miki, care este sub Flori, are ditamai orgasmul. Şi ce face? Se ţine cu mâna de perete, mai exact de un afiş. Şi îl rupe. De fapt, îl rupe doar puţin, se aude „hârşti!”, şi vedem cu rupe vreo 12 centimetri. Flori îl priveşte îngrozită. Vedem afişul mai clar: este un afiş cu PJ Harvey, pe care este semnătura cântăreţei. Exact în colţul pe care l-a rupt Miki. Doar că Miki nu-şi dă seama. Stă cu ochii închişi şi respiră greu. Flori ia perna de lângă ea şi, fără să clipească, o apasă pe faţa lui Miki. Acesta încearcă să se apere, dar te pui cu nebuna? N-are nici o şansă. Dă din mâini ca un gândac nenorocit, se zbate, dar degeaba. În cele din urmă, mişcările îi devin mai încete, apoi braţele îi cad moi pe lângă corp. Flori se dă jos de pe el. Se ridică din pat. Caută ceva în nişte sertare. Se întoarce cu o rolă de scoci şi începe să lipească afişul, liniştită.

Sfârşit.