Obrăznicia sinistrului impostor Voiculescu Vlad merită un răspuns pe măsură: anume ca Nicușor Dan să se înscrie în PNL

Gargara inutilă a domnului Dacian Cioloș în susținerea impostorului Vlad Voiculescu se centrează pe un argument preluat de turma de susținători decerebrați încolonați în spatele celui din urmă:

Anume că domnul V V ar avea experiență în gestionarea de bugete mari. 🤔

Sigur, aici s-ar putea și încheia definitiv discuția despre competențele lui V V pentru ocuparea unui post pentru care istoricul său profesional nu demonstrează nici cea mai mică legătură, din simplul motiv că, deși important, acest argument nu este deloc suficient pentru, repet, a pretinde că poți ocupa o asemenea funcție la modul credibil.

Drumul greșit pe care se află Voiculescu Vlad are însă niște explicații logice și se datorează, am mai spus-o, dar este bine să răspândim această opinie în spațiul public, pe o presupusă susținere masivă a domniei dumisale.

Aici, însă, o repet, domnul Voiculescu Vlad se află în eroare MAJORĂ, pentru că indicii din Facebook Insights nu sunt aceiași cu cei de la firul ierbii din București. Iar asta a reieșit cât se poate de clar din sondajele de opinie făcute de indiferent cine, inclusiv PLUS. Oricum ai da-o, prin urmare, oricum ai clătina-o, Nicușor Dan are susținere mai mare decât a lui. Și e foarte bine că e așa, pentru că, e bine să spunem și asta răspicat, Nicușor Dan este îndreptățit să ocupe această funcție și nu domnul Voiculescu Vlad, al cărui parcurs profesional nu justifică o asemenea revendicare penibilă.

Ce rămâne, prin urmare, de făcut? Păi, așa cum reiese și din titlu, obrăznicia incredibilă a domnului Voiculescu Vlad de a emite pretenții pentru o funcție pentru care nu are decât o pregătire, în cel mai bun caz, vagă, merită un răspuns pe măsură.

De fapt singurul posibil: acela ca Nicușor Dan să candideze pentru Primăria București din partea PNL.

Dau asigurări trolilor sinistrului impostor Voiculescu Vlad că voi relua această idee aici, metodic, folosind eventual alte cuvinte, în timpul rămas până la alegerile locale.

Monica Macovei rimează cu Antena 3? Uneori da.

Să fim înţeleşi din start: acest blog nu este de stânga. Mai mult, acest blog nu votează stânga.

Acestea ziind fise, ne aplecăm asupra ofertei. Ea arată aşa, într-o ordine absolut aleatorie:

1. şifonierul Iohannis

2. Monica Macovei

3. Cineva de la PMP (cineva de la PMP degeaba, pentru că pe nimeni nu intzeresează cine candidează de la PMP, în ciuda a ceea ce crede tractorista de Elena Udrea; PMP este un partid inutil, care nu face altceva decât să alimenteze nişte fantasme de-ale lui Băsescu; fantasma că Elena Udrea, spre exemplu, e un politician, ceea ce nu e)

În fine. Revenind la opţiunile viabile, recunoaştem că despre şifonier nu ştim ce să credem momentan. E sobru, albastru, tuns, frezat, poate fi ok şi nu în acelaşi timp. Vedem.

Ajungem la Monica Macovei. O primă întrebare: de ce e isterică? De ce trepidează şi dă din picior? Şi de ce, mai ales, se compară pe sine cu Nelson Mandela? Da, aţi citit bine, mai deunăzi dalba noastră candidată s-a întrevăzut pe sine o glorie a luptei împotriva Apartheidului, ceea ce ne aruncă într-un scenariu pe care nu-l credeam posibil: cum ar veni, ca să traducem destinul lui Mandela într-o variantă dâmboviţeană, că Monica Macovei e de fapt o bravă cetăţeancă de etnie romă care luptă de zeci de ani pe meterezele rezistenţei împotriva statului român totalitar şi segregaţionist.

Foarte bine. Şi dacă lucrurile stau aşa, noi n-avem nimic împotrivă, pentru că n-avem nimic cu ţiganii. Nici chiar cu ăia care stau pe Piaţa Buzeşti şi se scarpină la coaie pentru că n-au avut cândva o şansă la educaţie, înţelegem care e problema şi suntem dispuse să punem umărul la o răsturnare de situaţie (care va dura totuşi între 50 şi 200 de ani). Dar. Dar. Monica Macovei are o problemă şi anume că este atât de isterică şi de necalculată în ce spune şi face (cum a fost sloganul ăla cu bătutul ţării, văleu!) încât aproape – atenţie, aproape – pare că urmează o cu totul altă agendă decât a ei.

Care? Nu ştim. Din bun simţ, nu putem bănui că face jocurile lui Voiculescu, deşi în momentul ăsta, la o judecată ceva mai primitivă, aşa pare. Sigur este că pentru moment îşi dă cu stângu-n dreptu într-un mare fel. Uitaţi-vă pe contul ei de facebook dacă nu mă credeţi.

monica-macovei

After party cu babă. Cartea a cincea

(aici : cartea întâi, a doua, a treia şi a patra)

Babelor, mezami, mă copii,

Cu sosirea lui Oscar, quatuor-ul de convivi era au grand complet şi gata de asalt. Atacul avea să-l sune chiar tante Constance, cu trei pocnete prompte din deşte şi-n zdrăngăneala auriferă a brăţărilor cu multe şi grele carate, scuturate viguros din încheietura mâinii :

 – Cincilo, haidi fă, mişcă. Treci de pune masa.

Cincila nu era alta decât Radomira, slujnica. Dobitoaca, după cum o alinta uneori tante Constance. Gutural şi ţăndăros, dar în acelaşi timp – orişicât de improbabil ar putea să pară – nu fără o chibzuită doză de afecţiune, într-un cod al complicităţii numai de ele ştiut şi care le unea de ani buni de zile. Melanj perifluvial de sânge românesc, ţigănesc şi turcesc, Radomira se născuse prin ‘35 la Silistra, acolo unde Dunărea a-mpletit mereu pe firul ei cuvinte, naţii, destine, zei, genealogii şi trame sufleteşti. Tot acolo avea să rămână singură pe lume la vârsta şubredă de cinci ani, după ce o şleahtă de comitagii zdrenţăroşi îi căsăpise familia cu infect elan patriotard. Suite à quoi, Radomira se vedea zvârlită in extremis pe malul românesc al Dunării la doar o aşchie, un vârf de cuţit de vreme înaintea cedării Cadrilaterului, în funestul an ’40 al marii ciumpăveli şi al micii Românii. Ajungea, printr-un buchet de-mprejurări cu foarte mult miez, copilă de suflet şi mai apoi fată-n casă în vila unui deputat liberal, fost secretar de stat la Interne – domnu’ – care şedea împreună cu nevastă-sa, cocoana, pe undeva pe strada Ştefan Mihăilescu. Parcă. Avea însă să fie smulsă şi de acolo, la scurtă vreme după una din macabrele nopţi ale demnitarilor, în care domnu’ pleca săltat şi doar cu bilet de dus către iadul temniţelor pregătite anume întru sleirea chiaburilor ancien régime. Cocoana n-avea să cunoască, la rându-i, umilinţa coloniilor de muncă : în nici o lună se prăpădea de inimă rea, lăsându-i Radomirei, cu o seară înainte, singurul lucru de preţ pe care-l mai avea, ţinut ascuns sub podea şi pe care nu i se pusese încă sechestru: mantoul ei de chinchilla, cumpărat de domnu’ de la Paris :

– Ia-l, Radomiră, să-ţi ţie ţie cald, că acolo unde mă duc eu n-am trebuinţă…

Hence the nickname…

Au urmat ani fugari, de acoperişuri precare şi mizerie râncedă, petrecuţi între pegra ostilă a mahalalei calicilor şi magma noroioasă periurbană, unde Cincila-şi găsise ceva de lucru într-o seră, undeva pe lângă Fundulea. Ani de răzneli, de vache maigre şi de suflet negru, de lipsuri şi frig, ani de dormit cu cuţitul sub pernă, ani de ispită şi de deznădejdi, de rătăciri, de tenebre, de jigodii fermecătoare, de legături sordide şi de bătăi crunte, despre care Cincila nu vorbeşte decât în rare rânduri, cu pumnii-ncleştaţi şi cu vocea şoptită. La seră, Cincila îşi ofilea tinereţea, dar singurele flori pe care le-a iubit vreodată au fost macii. Cum înfloreau, dădea fuga şi-i culegea de pe marginea lanurilor şi se ducea să-i vândă în parcul Rahova. Unde, în mijlocul unei dimineţi călduroase de vară, tante Constance se promena sastisită la braţ cu un căpitan, unul din miile de pretendenţi care au suspinat după nurii ei. Colosal şi nuclear, şocul întâlnirii o izbise pe tante Constance în plex şi în toţi rărunchii… Frumuseţea răpitoare de efigie tristă a Radomirei, în faţă cu un coş de maci şi-nvelită în mantoul ei de chinchilla – n-avea, săraca, unde să-l ţie – o-nmuiase din creştet şi până-n călcâie. O luase numaidecât acasă, în viloiul din Uranus, cu tot cu maci, iar din ziua aia, Radomira avea să-i devină umbră, mână dreaptă, confidentă şi bucătăreasă cum nimenea nu mai văzuse vreodată. La un an după moartea lui Lucică, tante Constance reuşea s-o scoată pe Cincila din praful Bucureştilor şi s-o aducă în duplexul din Saint-Gremain-des-Prés…

Fire telurică şi năzuroasă, Cincila era în stare să treacă, precum nimeni altcineva, de la epice, năvălitoare şi tectonice furii când cineva sau ceva îndrăznea să i se pună de-a curmezişul, la clipe de o tandreţe absolut solară, învăluită într-o înduioşătoare mistică a lucrurilor mărunte şi a fericirilor simple dar adânci sufletului. În sâmbăta cu pricina, a vizitei mele la tante Constance, era însă în toane cât se poate de permeabile, fiindcă avea să fie, cu vârf şi-ndesat, à l’honneur : ei şi nimănui altcuiva îi revenea cinstea meniului. Şi-ntr-adevăr de mare cinste era, fiindcă Tante Constance nu rezerva privilegiul de drept divin al cosmicelor talente gastronomice ale Cincilei decât apropiaţilor de soi ce se ştiau, cei de suflet şi de acasă.

Pentru restul – hoaştele sufragete din Saint-Germain-des-Prés, burjuii din seizième sau din Neuilly-sur-Seine, mâncarea şi licorile se aduceau de la traiteur : Fauchon, Lenôtre sau Hédiard, după rang, miză sau afect, nu înainte ca Cincila să le fi scăzut zdravăn din preţ cu un simţ balcanic al tocmelii care ar fi lăsat lefter chiar şi pe ăl mai aprig neguţător dintr-un bazar maghrebin.

– Ţăcănito, jubila intens tante Constance, numai tu eşti în stare să te tocmeşti cu scorţoşii ăştia de la Hédiard, pfuu, fire-ai tu să fii de balaoacheşă…

(va urma…)

Nici, nici.

Babelor,

Cum să spun. M-am săturat.

În România, a fi în opoziţie înseamnă a înainta moţiuni de cenzură fără nici o şansă de victorie, dar cu nume caraghioase („România – un fleac, am ciuruit-o”, sau „4,3,2”) care amintesc de filme mai mult sau mai puţin cunoscute.

În România, a fi în opoziţie înseamnă a politiza relaţia cu o instituţie ca FMIul, care probabil că nu înţelege nimic din ce se întâmplă aici, şi bine face.

În România, a fi în opoziţie înseamnă pur şi simplu a nu fi de acord cu nici una dintre propunerile guvernului, fără însă a înainta vreodată o propunere proprie – ba chiar refuzând orice fel de discuţie pe motiv că…
Că ce? A, că opoziţia nu trebuie să fie de acord (vezi Legea Educaţiei sau tratativele purtate cu FMI).

În România, a fi în opoziţie înseamnă a fi fie un cretin mic cu muci la năsuc şi cu o bunicuţă atotputernică (l-am numit pe V. Ponta), fie a fi o babă isterică şi plângăcioasă, mult mai isterică şi plângăcioasă decât vipera de soră-mea (am numit-o pe baba C. Antonescu).

În încheiere vroiam să zic o vorbă de duh, dar mi-am dat seama că conţine un cuvânt urât, o trimitere la origini şi două referinţe biblice, deci mă abţin.

Hai vă pup.

Rhetta