[NOSTRADAMUS DE DÂMBOVIŢA] Astăzi: previziuni haioase pentru viitorul apropiat şi ceva mai groteşti pentru viitorul mai puţin apropiat, adică îndepărtat

Citesc ştirile şi mă piş pe mine. Deschid televizoru şi am impresia tot mai clară că mă aflu pe o planetă de cretini.

Deschid zilele trecute la un negru care spunea ceva de genu: vom înfrânge, noi nu ne vom lăsa antrenaţi etc. Am rămas mască, nu-mi venea să cred că omul e atât de bou.

După care m-am gândit la o mega-postare care circula acu vreo lună cu generalii de facebook care îşi dau cu părerea şi cum de fapt trebuie să-i lăsăm pe adevăraţii generali să-şi facă treaba şi să nu ne băgăm peste ei şi peste serviciile secrete, care bineînţeles că stau la pândă prin boscheţi să-şi facă treaba.

Cum îşi fac treaba, asta deja o vedem, în ideea în care devine tot mai evident că dacă laşi hackerii de prin Râmnicu Vâlcea care sparg coduri NASA să se ia de barbă cu alde gihadiştii din Orient, e foarte posibil să obţină rezultate mai bune decât serviciile cu ceva experienţă la ascultat diverşi bulangii care vor să dărâme planeta.

Iar în ideea asta devine tot mai clar că oricine, chiar şi o florăreasă de la Piaţa Matache, ba chiar şi eu, avem tot atâta expertiză să ne dăm cu părerea cât un general cu nu ştiu câte stele şi alte tinichele care-i atârnă dă chept. Iar lucrurile, după capu meu, sunt simple:

1. Ideea că starea actuală de lucruri din miticul Levant va putea fi rezolvată fără invazie terestră, e pur şi simplu atât de naivă încât te întrebi pur şi simplu cum o poate lansa cineva. E imbecil? Răuvoitor? Toate astea la un loc? Dimpotrivă, cu cât se amână mai mult acest moment, cu atât lucrurile vor fi mai greu de reparat. A se citi imposibil.

2. De ca şi cum asta n-ar fi de ajuns, starea actuală de lucruri e foarte, foarte creepy. Adică noi ne ducem vieţile ca înainte, dar e destul de evident că ele, vieţile noastre, sunt cu totul altele. Iar treaba este, evident, pe un trend atât de pesimist încât pur şi simplu ne e frică să acceptăm că teroarea – şi mai ales frica – au devenit norma. Şi, poate mai grav, faptul că întârziem să introducem în discursul public ideea că arhitectura socială mondială nu mai e deloc aia pe care ne-o imaginăm, va avea consecinţe destul de dezastruoase. Imaginaţi-vă, cu alte cuvinte, nu ştiu de ce, poate pentru că cineva v-a jignit pisica, sau poate pentru că vecinul sforăie prea tare, deci imaginaţi-vă făcând apel cândva, peste vreo 10 ani, la principii desprinse din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Apoi imaginaţi-vă tot pe voi privind mai atent în jur şi realizând că nu mai există propriu-zis oameni care să ştie ce e aia, ba mai mult, că oamenii care vă înconjoară provin din culturi care n-au nicio legătură cu asta. Şi deci zero speranţe la vreun pic de înţelegere din partea lor, ba chiar, mă tem, dimpotrivă.

3. În toată această – la propriu – babilonie, România e plasată cum nu se poate mai prost. Un popor atât de corupt şi atât de lipsit de personalitate aşezat atât de aproape de popoare deosebit de agresive şi înapoiate, nu are cum să rezulte într-un lucru bun. Iar aici mă încumet chiar să fac un pronostic, foarte amar de altfel şi care sper din toată inima să se dovedească o idee creaţă. Anume faptul că, respectând o ironie a sorţii care este omniprezentă atât în istoria omenirii cât şi a bietului neam valaho-cuman, bieţii rumâni tot către răsărit îşi vor întoarce privirile amărâte la momentul când – cu marele eşafodaj NATO prăbuşit şi armatele lui învinse pe toate fronturile – porţile de intrare pe tărâmul nostru în formă de peşte se vor zgudui din toate încheieturile, evident, sub opintirea năvalnică a iubitorilor de civilizaţie. Priviri triste şi obidite care se vor întoarce spre Rusia, adică, în cazul în care nu v-aţi prins.

Mda. Şi ţineţi cont că nu am adăugat la asta faptul că în România avem câteva sute de mii de unguri cu care absolut nimeni nu ştie ce să facă şi, poate cel mai rău, faptul că azi dimineaţă nu aveau cornuleţe la magazinul din colţ.

Mă rog, sigur că acest ultim aspect e mai degrabă o frustrare personală pe care n-aş supune-o Consiliului de Securitate al ONU.

Future_Thumb_large

Anunțuri

De ce nu este Uniți Salvăm Partidul Gezi (și nici nu va fi prea curînd)

Fetelor, deschid presa de săptămîna asta…

…nicio veste despre recentul înființat partid Gezi. Nu tu Contributors, nu tu Criticatac, nu tu nimic. Singur, totb a lăsat să-i scape o preluare din Spiegel. Și vorba aia, acolo s-a luptat serios, dîrz, s-a murit ca la Rovine, nu ca la Piața Victoriei unde au scăpat jandarmii vreo două fumigene bășite. Cu atît mai important mi s-ar fi părut, prin urmare, comentariul avizat referitor la oficializarea relației acestor turci de ispravă cu politica. Sigur, a unei anume părți dintre ei, aia mai practică, pentru că pînă la urmă nu toți au fost de-acord. În orișice caz, cam subțire să acoperi în halul ăsta un asemenea eveniment în presa alternativă de la noi. Pentru că, pînă la urmă, pentru ce-și mai merită numele de alternativă, dacă nu ne spune și nouă cineva priceput ce crede despre o paralelă absolut evidentă, și anume cea cu Uniți Salvăm? Și pentru ce această tăcere absolut nedreaptă, dacă, să recunoaștem, fără exemplul Gezi nu ar fi existat niciodată acest Salvation Army al României?

Știm însă că la noi lucrurile se petrec mai greu, uneori cu zeci de ani întîrziere. E valabil pentru orice, de la sositul trei șaișoptului în stație pînă la mișcările de stradă și iată, comentariul politic. Să ne gîndim atunci că poate același motiv îi face pe aceeași Uniți Salvăm să întîrzie în degringoladă? Păi care degringoladă, veți spune. Uniți a cîștigat lupta – am cîștigat lupta, de fapt, că și eu am ieșit în stradă odată cu ei. Păi nu-i așa, pentru că adevărul e că am avut noroc. Deja în ultimele trei săptămâni arătam (noi, gloata) ca un boxer din ăla super-costeliv, cu 12 fani în public și hăituit de o grămadă de pitbuli nervoși, care la o adică ar fi putut să fie și badigarzii de la intrare. Sau jandarmii de pe marginea coloanei. Norocul nostru că a existat o mișcare de inerție a masei critice de pe 15 septembrie, cînd în stradă au fost cîteva zeci de mii de oameni. Adică cel puțin două. Deci noroc cu asta, pentru că dacă se opinteau ăștia puțin treceau și legea și nici nu mai ieșea nimeni pe ștrase.

Cît despre proiect, știm bine că el există în continuare și așteaptă „decît” o crăpătură în ușă chiar și cît o pizdă de porumbel și tot se va instala la Roșia. Deci de asta n-am cîștigat meciul și de fapt nu asta discutăm, pentru că e ceva de domeniul evidenței. Ce discutăm, de fapt, este de unde această insistență a Uniți Salvăm de a nu se coagula într-o mișcare politică. Ok, că nu se poate, că nu sunt lideri, că blablabla și tot căcatul de rigoare. Moment în care îmi vine totuși să întreb: nu se vrea a fi lideri, sau ei sunt slabi spre foarte slabi și deci nu i-ar crede și nici urma nimeni? Care e adevărul? Cîte puțin din fiecare, firește, Uniți are toate motivele să creadă că dacă va scoate pe cineva în față, ăla sau aia va fi mîncat în trei zile, în buna tradiție a prieteniei și sociabilității ființei românești. Dar pe de altă parte știe la fel de bine că nimic din ce deține oferta existentă n-ar convinge și atunci mai bine stă în banca lui. Sau cel puțin eu așa cred, că știe treaba asta și de-aia nu iese la înaintare.

Dacă însă la mijloc e numai orgoliul de a promova egalitarismul la firul ierbii cooperativei, atunci această mișcare are o problemă cît căcatul de taur. Pentru că, așa cum o știe cel mai bine echipa adversă, care chiar deține puterea, nu te poți lupa la infinit din această poziție în mod evident lipsită de privilegii. Și nu mă refer la privilegiile alde mașină la scară și alte căcaturi, normal. Nu, mă refer de privilegiul de a te lupta la același nivel cu ei, de a mînca legile pe pîine, de a purta costum dacă e cazul și, nu în ultimul rînd, de a înțelege un lucru relativ simplu și anume că Politics is the new war și că acest new war presupune o anumită reprezentativitate într-un loc unde există niște fotolii. Multe fotolii, dar niciodată suficiente. Așadar, ce va fi, Uniți Salvăm? Brigăzi amorfe și semi-desculțe trimise cînd la Pungești, cînd la Izvoarele, cînd la parlament? Sau o platformă program cu scopurile deja existente, dar cu ceva mai multă credibilitate? Uită-te la Gezi: deja au enunțat democrația participativă online, o idee pe care am auzit-o vehiculată în piață, dar care, pentru că suntem în România, se va duce probabil pulii de suflet.

Pe de altă parte, nu-i așa, lasă-mă să ghicesc: un alt motiv pentru care nu devii un partid e cît se poate de simplu și de neaoș: tu nu vrei să-l superi pe cutărică, care e văr cu tine și care vine iarna la tine la o sarma, că la o adică ce-ar zice el dacă ai trece peste cuvîntu lui de bun sfetnic, s-ar supăra, nu-i așa, drept care la anul n-ar mai veni la sarma și eventual ți-ar pune și-un căcat pe clanță, să te știe tot satu. Hai, că ăsta e motivu, te-am ghicit, nu-i așa? Ei bine, Uniți Salvăm, dacă realmente asta e cauza, atunci dă-mi voie să-ți spun că ești un bou. Sau o vacă, dupe caz. Pentru că dacă l-ai sacrifica pe acest imbecil de văr al tău, de grija căruia nu poți nici să te caci cum trebuie, te asigur că ai cîștiga suficienți oameni în locul lui cît să faci cu adevărat o diferență nu doar în stradă, ci și în sistem. Nemaivorbind că parcă altfel te bați pentru interzicerea mineritului cu cianuri cînd ești un partid, fie el și mic.

Da tu să nu care cumva să faci asta, că se supără cutare și nu te mai salută pe stradă.

Învățăturile Vetei Marx către Traian Băsescu

Dragă Traiane,

Mă vei scuza pentru adresarea informală. Deși nu ne cunoaștem personal, vei înțelege că îmi permit, dată fiind etatea mea, în decursul căreia am văzut picnicuri pe Valea Prahovei cînd încă nu se inventase portbagajul de Dacia papuc.

Așadar, Traiane, deși – cu toate riscurile de a stîrni animozități – îți spun sincer că la un moment dat ai fost apreciat pe acest blog,  ei bine, iată, a sosit vremea să mă întreb ce dracu e în capul tău. Să fi devenit cumva senil? Că bou nu cred să fi fost vreodată.

Nu știu. Sigur e că faci greșeli după greșeli, unele mai stupide ca celelalte, de parcă ai fi un copil bătrîn care se joacă cu cardul și liniuța de cocaină pe post de puțulică și nisip. Nisipu terenului agricol pentru care a luat Ionică-ta bani de la CEC, firește, înțelegi că la asta mă refer.

Doar că nu despre asta e vorba aici, măi Traiane, nu despre lupta de clasă pe care pare să o sugereze fronstispiciul acestui blog. Care blog, deși pare de stînga, te asigur că e de dreapta, dar asta poate că e mai greu de înțeles. Așadar nu mînia proletară mă mînă în luptă de data asta, nu comentariul ieftin a la Roncea, pentru că ai înțeles probabil de la prima literă că nu sunt Roncea și nici măcar Ecaterina Teodoroiu contra nemților care vroiau să cotropească bunătate de țărișoară. Mă doare, spre exemplu, în cur de ce-ai făcut cu flota aia, dacă ai făcut vreodată ceva cu ea. Pur și simplu mă doare-n cur.

Ce nu pot să înțeleg însă, este de ce ieși din politică lăsînd în jurul tău numai imbecili. A, nu, că de fapt nu ieși din politică, ai să-i spui babii, pentru că tu, vezi Doamne, ai creat bășina aia de Mișcare Populară ca să te pună prim-ministru. Cumva, nu se știe cum, în urma unor calcule la fel de complicate ca mintea unui creator de rebusuri. Ei bine, dă-mi voie să-ți spun că dacă ăia te vor pune pe tine prim-ministru, cretinii ăia în frunte cu Baconschi, parcă nici nu prea merită toată jucăria. Sau băiatu ăla, Tomac, despre care nu pot să afirm nici măcar la vîrsta mea că e un bou, fiindcă nu-l cunosc, doar că nu pare să fie genul de băiat capabil decît să aibă un nume de care să-ți bagi joc cu toată priceperea de care ești în stare. Asta ca să nu mai vorbim de Cătălin Predoiu, omul care pare prototipul incompetentului ultim, adică acel gen de incompetență, Traiane, dincolo de care nu mai e posibilă nici măcar Elena Udrea. Și tu știi toate lucrurile astea, bătrîne, în adîncul sufletului tău, sunt convins că le știi, doar că a face și pasul spre acceptare ar însemna să-ți recunoști partea de vină.

Care parte de vină, întrebi? Hai măi Trăiănică, dar ești chiar culmea! Cum care? Aceea de a fi fost înconjurat toată viața de mediocrități și impostori, ca urmare a caracterului tău mai egolatru chiar și decît cel al fotbalistului român care ratează singur cu protarul și coechipierul perfect liber! E psihologie pură, prietene, nici nu trebuie să fii vreun mare specialist, deși probabil că diverse manuale ale acestei materii ar putea fi rescrise conform cu momentele cheie ale carierei tale. În fine. Deci parte din tot acest insectar de neaveniți, de oameni care se află în treabă, de Emili Boci lipsiți de viziune și charismă, parte din el ți se datorează. Fără nevoia ta legendară de a nu fi contrazis, motiv pentru care ai fost incapabil să-l suporți mai mult de 5 minute pe Tăriceanu, acești indivizi mărunți nu ar fi fost posibili. Sigur, cealaltă parte a lor, te rog să nu fii chiar pînă-ntr-acolo de narcisist să crezi că absolut toți ți se datorează, deci cealaltă parte sunt urmări ale neajunsurilor geneticii, dar asta e cu totul altă discuție. Unde tu nu puteai pune oameni strîmbi sau de paie, iată că îți sărea în ajutor viața însăși, scoțînd în calea ta diverși cocoșați la minte sau cine știe ce alte făpturi subterane.

În fine. Mult n-am să mai insist. Decît ca să-ți îndrept o întrebare ușor speriată: ăștia sunt oamenii cu care vrei tu să faci opoziție de la anul? Dintre ei vrei tu să iasă viitorul om de stat al României? Păi de ce-ar intra printre ei un astfel de om, ca să pargă semințe – intelectualmente vorbind – cu Baconschi? Să fim serioși, pe bune, chiar hai să fim serioși, Traiane, mai dă-o-n pizda pizdelor mă-sii de treabă. Nu merge. Și-atunci cum, cum să facem, cum propui să procedăm cînd, iată, înțelesul mai grav al acestei stări de fapte ești chiar tu și anume faptul că, hai s-o spunem p-aia dreaptă, ai ajuns să îndepărtezi oamenii, lumea bună pur și simplu nu se mai apropie de tine din cauză că ești atît de ranchiunos și, repet, egolatru? Nasol. Nasol pentru că, iată, te dovedești, din păcate, genul de om care cu o mînă face și cu o bășină desface și poate că n-ar fi exagerat să spunem că dacă erai un pic mai înțelept, toată bruma de instituții care mai asigură cît de cît statul de drept ar fi trăit bine-mersi și de-acum încolo. Evident, de-acum nu va mai fi cazul. Te vei scufunda, încet, ca un pachebot nituit cu căcat și tot ce va fi fost vreodată măreț va deveni la rîndul lui un căcat pe fundul mării.

Mă rog. Să nu devenim, totuși, atât de pesimiști. Norocul tău e că sunt o ființă practică. Prin urmare lasă dracului nervii la vederea acestui articol și hai să stăm de vorbă. Îmi ofer timpul la orice oră din zi să te învăț ce se (mai) poate face și eventual chiar și serviciile. Cu alte cuvinte, aștept să mă suni. Dar mai repede, pînă nu va deveni totul chiar ireparabil, situație pentru care știm cu toții că există șanse chiar mari.

O nouă eră: Surorile Marx decretează statul în stat

Dragili babei,

începînd de astăzi, eu, Veta Marx, am hotărît că nu mă mai supun niciunei legi a țării cunoscută cu numele de România. Bine, nu se poate spune nici că-mi plăteam taxele foarte des, dar bruma aia de cotizații sociale pe care le mai lăsam să scape din buzunar, va dispărea și ea. La fel și la autostradă la Fetești, la RATB nu mai vorbesc, în orice ipostază imaginabilă, oricît de măruntă, voi încerca și voi reuși să păcălesc statul.

Care stat, ăsta e lucrul care nu se înțelege încă în Piață, nu mai există. A încetat să respire în momentul în care eu, Veta Marx, am cerut ceva, orice și nu am fost ascultată. Că era vorba de prețu la kilu de roșii sau simplul fapt de a mi se asculta părerea pe mineritul cu cianuri, nu contează. S-a dovedit că vocea mea, a lui, a ta, a noastră, nu contează și că acest dialog nu există. De asta și pentru asta se va trece la măsuri extreme, dar pentru care e nevoie mai întîi să elaborăm următorul cadru în care se vor desfășura lucrurile:

Așadar, pentru că această CONVENȚIE numită stat nu mai există, automat nu mai avem cunoștință nici de constituție și nici de legi. Dar pentru că nu putem trăi de-a-n pulea, va trebui să facem altele, noi. Iar ele vor exista în contextul unui nou stat, care se va numi, evident, tot România, dar care va exista în paralel cu cel care tocmai a decedat.

Asupra detaliilor tehnice gen steag și imn nu vom insista, nefiind vitale. Pentru imn, poftim, putem să luăm Kill’em All, de la Metallica, sau dacă nu vi se pare ok putem să votăm asupra a orice altceva.

Lucru care mă face să dezvălui și cadrul politic în care vor evolua lucrurile. Iar acesta este, evident, democrația participativă pe facebook, lucru care ne este la îndemînă și perfect viabil. Asta e. Va trebui să ne sculăm o dată pe săptămînă toți la aceeași oră și să votăm asupra proiectelor de lege. Vă asigur însă că democrația participativă la o cafeluță, de dimineață, va fi mult mai plăcută decît ceea ce trăiam în România care a murit. Și pe care, repet, am decretat-o moartă și îngropată. Ba chiar foarte, foarte putrezită.

ca să nu mai lungim lucrurile:

Avem nevoie de voi, toți care aveți chef și plăcere, să faceți un pas în față la Piața Universității și să ne ziceți ce vreți să faceți în viitoarea Românie. Practic, pe competențe. Care vreți și puteți la educație, care la justiție, care la sănătate ș.a.m.d. Pentru că, evident, este ceea ce se va întîmpla în mod logic și în conformitate cu legile firești ale naturii: încet-încet, vom penetra TOATE structurile de putere rămase și le vom popula cu oameni noi.

Vă asigurăm că Surorile Marx lucrează în ascuns, așa cum le stă bine, pentru îndeplinirea acestui plan. Și vă mai asigurăm că nu va da greș.

Vă așteptăm.

steagul-romaniei

Reformă electorală ! Pentru scrutinul cu voturi contra !

Babelor,

Haidi, gata. Ia lăsaţi pasienţele, ferparele, nitroglicerinele, purgativele, andrelele, varicele, zaţul cafelei şi chiseaua cu dulceaţă, dezlipiţi-vă urechile de pe uşile vecinilor, pudraţi-vă niţel negii, puneţi-vă ochelarii pe nas, un deget de ojă pe firul de la ciorap şi fiţi atente, că treaba e peste măsură de serioasă, facem reformă electorală. Deci mă. De unde a pornit ? Uite de unde. Citeam zilele trecute un bilet scris de un binecunoscut cetăţean gânditor, de naţionalitate mare iubitor de-nţelepciune. Nu, mă, nu mi l-a vârât mie pe sub uşa de la baie, era un bilet scris pe un blog. Pe un blog al lui, care de fapt nu e al lui, e al unui jurnal, care jurnal e al unui trust, care trust e al unui alt cetăţean, care cetăţean e posesor de trust. De presă, nu de construcţii. Trustul. Aşa. Oricum, nu contează. Până aici e clar ?

Buuun. Eh. Domnul cu pricina aşternea în biletul lui câteva reflecţii pline de dezamăgire vis-à-vis de halul mult preascârbavnic în care se dau prin părţile noastre bătăliile zise politice. Constat sans appel : scuipaţi, huideo, zborşeli de zarzavagioaice isterice, bălăcăreli mocirlifere, secante ambientale la ţurloaie, asmuţeli sub centură, poale-n cap, guşaţi isteriformi, huo-ai-furat-etee-buei-parcă-tu-nu-furi, bref, impresia e că marea cotoială electorală seamănă mai degrabă a raclure de fond de bidet. Acum, că aşa se-ntâmplă dintotdeauna şi că ăsta nu e deloc un specific naţional, e altă saramură. Nu ne face mai breji, dar trebuie spus. Măcar aşa.

Însă ce e drept e că atunci când zbaterea disperată pentru oploşirea juisivă şi parvenită a derierului personal pe catifeaua unui fotoliu de ales al neamului presupune un covor de bombe murdare întru terciuirea contracandidatului duşmănit, când crezul politic (moamă, cum sună !) are aceeaşi putere de convingere ca şi aripile porcului, când îndemnul la vot e adesea un îndemn de a nu-l vota pe ălalat – l’autre –  sufragiul universal nu poate decât să devină, la rândul lui, un simplu cartonaş roşu. Sau vote-sanction, cum se alintă franţuzul. Altfel spus, setare by default, chestie care dă democraţiei funcţia unei perechi de cârje pe care se sprijină şontâcăind mersul trebilor amputate de ceea ce se cheamă common sense.

În biletul lui domnul de care vă spuneam conchidea către sfârşit că un asemenea vot, născut din instinct, scârbă, toane şi ură viscerală nu e democratic. Nu se pune, cum ar veni. Adică e zbârcă. Ţui. Eh, uite, vedeţi, cu asta nu sunt eu de acord, oricât mi-ar fi de greu. Pentru că se pune. Din păcate, se pune, fincă în fişa postului de alegător nu scrie nicăirea că ştampila trebuie aplicată cu bun simţ, inteligenţă, socoteală, clarviziune, cumpătare, discernământ, cuminţenie, luciditate, alcoolemie zero, delicateţe, fair play sau gingăşie. Sau tact. Sau mai ştiu eu ce. Curtoazie, chestii de genul ăsta.

Aşa că până una-alta, în faţa unei urne (nu cu cenuşă, mă), boschetarul care doarme-n şanţ cu Săniuţa-n buzunar şi Ph. D.-ul în biologie moleculară sunt egali. Un vot pe cap de şeptel, punct. De la asta pornim, că n-avem încotro.

Şu atunci uite ce facem. Dacă tot se duce norodul la urne ca să puie ştampila pe unii doar ca să nu iasă ăilalţi, atunci însemnează că răbojul oricărei seri de alegeri suferă cronic şi incompresibil de o lipsă imensă. Anume aia a voturilor contra. Ăştia care fac legi, când îşi supun câte una la vot, se lasă cu da, cu nu şi cu abţineri. P-ormă tot ei ne dau referendum-uri. Băi, ia zi, vreţi aia ? Tot aşa : da-nu. Şi-atunci naţia de ce să-i aleagă pe ei doar cu voturi pentru ? Cum să spuie individul lambda, confruntat cu dilema alegerii entre la peste et le choléra : băi, p-ăsta şi p-ăsta şi p-ăsta nu-i vreau, da’ nu-i vreau, e clar ?

Practic : să zicem că electorul, că alegătorul, adică cetăţeanul care posedă drept de vot, drept pe care vrea să şi-l exercite, se prezintă la secţia de votare. I se cere un act de identitate oarecare care poate să fie şi al lui, după care se verifică dacă e viu cu ajutorul câtorva întrebări de cultură generală cu răspunsuri multiple (tot la alegere şi alea) şi – le cas échéant – se stabileşte că poate vota. E, aici e şpilul. În loc să i se dea o ştampilă, ei bine, să i se dea două. Nu una. Două. Două ştampile. Una cu pentru şi ailaltă cu împotrivă. Sau, ca să fim aşea, pă trend, o ştampilă cu like şi una cu dislike. O să-mi ziceţi că aia cu like poate fi folosită şi ca dislike dacă o răsucim cu o sută optzeci de grade. Nu. Nu e bine, fiindcă se pot crea cazuri litigioase destul de supărătoare dacă în momentul aplicării ştampilei votantul nostru are, spre o pildă, un junghi, un cârcel la poanieu sau o criză de epilepsie ori de tetanie şi iese azimutul pe dos.

Deci două ştampile. Toţi ăştia, candidaţii Adunărei Elective, toţi pot primi în pătrăţica sau în cerculeţul lor de pe buletin câte o ştampilă. Una singură, indiferent care (sau pot să nu primească niciuna, nu e obligatoriu). Cu ocazia asta avem şi ceea ce se cheamă vot capacitar, şi vot plural şi pe deasupra intră automat în calcul şi voturile albe. Doar vot cenzitar n-avem, câtă vreme avem cotă unică de impozitare.

Aşa. Rezultatul fiecărui candidat îl exprimăm frumos sub formă de scor, rămâne însă să vedem dacă e ca la fotbal, adică dacă un şapte la cinci e mai prost decât un patru la unu.

Nu-i aşa că e absolut splendid ?

 

Pa, vă pup,

Fiţi cuminţi.

Blog de candidat.

Babelor,

Mă dădeam cu maşinuţa prin internet, prin blogurile prietene. Şi mai la toate era pus la intrare un afiş: „eu votez cu Crin” sau aşa ceva.
E treaba fiecăruia cu cine votează, eu nu votez cu nimeni, de exemplu, dar cum nu ştiam prea bine cine-i băiatul ăsta, Crin (adică i-am citit programul electoral şi cam atât), m-am dus pe blogul lui să văd ce şi cum.

Prima postare, adică cea mai de sus, era despre Dinică. Se numea „Numai cei buni mor când nu este timpul lor”. Şi am căzut pe gânduri. Adică ce vrea să zică? Că… ce? Ce-i aia? De unde ştie el asta? Nu, serios acum: ce sens are propoziţia respectivă? Aş vrea să ştiu, poate că nu mai sunt atât de bună la română ca pe vremuri, poate îmi scapă ceva.
Dar să sărim deocamdată peste ea. Citesc mai departe:

„Gheorghe Dinica a iesit astazi din scena. Condoleante familiei si Dumnezeu sa il odihneasca. Nu pot sa vad altfel acest moment, cum nu pot sa le vad pe toate cele care s-au intamplat in ultimii ani. Si nici nu le pot intelege.”

Ăăăă. Iarăşi am greutăţi. „Nu pot să văd altfel acest moment”? Altfel decât cum? Şi de ce nu poate să înţeleagă momentul? Pare om în toată firea, nu i s-a explicat încă că oamenii mor? Sau da, dar nu poate înţelege cum? Ok, ştiu că e ditamai problema filozofică, dar de la un candidat la preşedenţie m-aş fi aşteptat la o părere mai zdravănă.
Dar în fine, mă silesc să trec şi peste asta. Crin continuă:

„Tot ceea ce mai pot spune este ca ne-am obisnuit, din pacate, sa primim doar vesti rele.”

Babelor, şi aici mi-am dat seama că tipul nu-i de bine. Nu numai că are faţa aia de imitaţie de babă, dar mai e şi depresiv! Că numai unul depresiv poa’ să zică că primeşte numai veşti rele. Şi nu e bine cu ăştia. Dacă se scoală de dimineaţă şi afară plouă, şi el zice „altă zi de căcat. Mi-a ajuns. Hai să atacăm Uniunea Sovietică”?

Nu ştiu, babelor. Eu cam intru la gânduri. Da’ nu vă faceţi griji, că ies repede.

Şi încă ceva: eu pot să scriu cu diacritice. Crin de ce nu poate? Mircea Geoană de ce nu poate decât uneori, şi alteori nu? Şi Băsescu de ce n-are blog, deşi se plimbă pe la World Blogging Forum?

Întreb şi eu, că nu doare.

Politicum

Babelor,

În Ţara Ştrumfilor vor avea loc peste 21 de zile alegerile prezidenţiale. Ca de obicei, ştrumfii discută aprig despre candidaţi, despre programele acestora, despre feţele lor, despre câţi nasturi are fiecare la cămaşă şi alte fleacuri. Am hotărât să spun şi eu două vorbe. Iată-le:

Avem circa trei candidaţi: primul este actualul preşedinte, Donald Duck. Al doilea este preferatul blogosferei, Mickey Mouse. Al treilea este, desigur, Goofy. Toţi trei sunt foarte comici, fiecare în felul lui. De asemenea, toţi trei ne oferă un fel de plan pentru viitor. Să vedem care:

Începem cu Mickey Mouse. Mickey şi-a propus să construiască Ştrumfonia bunului simţ. Are chiar un manifest pe tema asta. Manifestul are zece puncte, că dacă nici Dumnezeu n-a avut mai multe, de ce să exagereze tocmai blândul Mickey? Citindu-i manifestul, am aflat că ne va merge mai bine dacă vom avea mai mult bun-simţ. Mă bucur, pentru că o să fie haios. Din păcate, planul de acţiune a lui Mickey este unul moral, nu unul politic. Deci nu valorează nici măcar pixelii pe care a fost scris. De ce? Pentru că cu morala nu plăteşti nici angajaţii statului, nici datoriile la FMI, nici pensia mea. Deci n-o să-l votez pe Mickey.

Continuăm cu Donald. Donald nu are un plan, ci o viziune. Din viziunea asta aflăm ce ar trebui făcut. Asta e bine. Nu aflăm însă din ce bani se va face ce va trebui făcut. Asta e rău. Donald ne spune că nu este mulţumit de ce a realizat în primul mandat. După care ne spune că „Ca şi acum 5 ani, sunt cu bună credinţă la fel de încrezător că obiectivele pe care le propun vor fi realizate”. Prevăd că peste 5 ani ne va spune din nou că nu este mulţumit. Prevăd că va avea dreptate. Deci nu îl voi alege nici pe Donald.

Ultimul candidat este Goofy. Goofy nu are nici un manifest, nici o viziune. Are în schimb un proiect, numit „O singură Ştrumfonie„. Deşi coerent, proiectul lui Goofy pare să conste în cea mai mare parte din înfiinţarea a zeci de agenţii care să monitorizeze nişte bani care nu există. Deci, nu mersi, Goofy.

Comparând vorbele celor trei candidaţi, descopăr un numitor comun: nici unul din ei nu vede în finanţarea cercetării ştiinţifice un obiectiv principal. Ceea ce nu îmi place. În rest, toţi trei numesc corect problemele Ştrumfoniei, însă nimeni nu vine cu o soluţie posibilă sau finanţabilă (ba chiar Mickey stă mult mai prost decât ceilalţi doi la capitolul ăsta).

Şi atunci ce propun? A, păi nu propun nimic! Mergeţi la vot, alegeţi pe cine vreţi, după care dacă câştigă plângeţi-vă că nu face nimic, iar dacă pierde nu uitaţi să amintiţi tuturor vreme de cinci ani că voi nu l-aţi ales pe ăla care vă conduce înspre nicăieri.

Sau, altfel zis, business will be as usual.