O nouă eră: Surorile Marx decretează statul în stat

Dragili babei,

începînd de astăzi, eu, Veta Marx, am hotărît că nu mă mai supun niciunei legi a țării cunoscută cu numele de România. Bine, nu se poate spune nici că-mi plăteam taxele foarte des, dar bruma aia de cotizații sociale pe care le mai lăsam să scape din buzunar, va dispărea și ea. La fel și la autostradă la Fetești, la RATB nu mai vorbesc, în orice ipostază imaginabilă, oricît de măruntă, voi încerca și voi reuși să păcălesc statul.

Care stat, ăsta e lucrul care nu se înțelege încă în Piață, nu mai există. A încetat să respire în momentul în care eu, Veta Marx, am cerut ceva, orice și nu am fost ascultată. Că era vorba de prețu la kilu de roșii sau simplul fapt de a mi se asculta părerea pe mineritul cu cianuri, nu contează. S-a dovedit că vocea mea, a lui, a ta, a noastră, nu contează și că acest dialog nu există. De asta și pentru asta se va trece la măsuri extreme, dar pentru care e nevoie mai întîi să elaborăm următorul cadru în care se vor desfășura lucrurile:

Așadar, pentru că această CONVENȚIE numită stat nu mai există, automat nu mai avem cunoștință nici de constituție și nici de legi. Dar pentru că nu putem trăi de-a-n pulea, va trebui să facem altele, noi. Iar ele vor exista în contextul unui nou stat, care se va numi, evident, tot România, dar care va exista în paralel cu cel care tocmai a decedat.

Asupra detaliilor tehnice gen steag și imn nu vom insista, nefiind vitale. Pentru imn, poftim, putem să luăm Kill’em All, de la Metallica, sau dacă nu vi se pare ok putem să votăm asupra a orice altceva.

Lucru care mă face să dezvălui și cadrul politic în care vor evolua lucrurile. Iar acesta este, evident, democrația participativă pe facebook, lucru care ne este la îndemînă și perfect viabil. Asta e. Va trebui să ne sculăm o dată pe săptămînă toți la aceeași oră și să votăm asupra proiectelor de lege. Vă asigur însă că democrația participativă la o cafeluță, de dimineață, va fi mult mai plăcută decît ceea ce trăiam în România care a murit. Și pe care, repet, am decretat-o moartă și îngropată. Ba chiar foarte, foarte putrezită.

ca să nu mai lungim lucrurile:

Avem nevoie de voi, toți care aveți chef și plăcere, să faceți un pas în față la Piața Universității și să ne ziceți ce vreți să faceți în viitoarea Românie. Practic, pe competențe. Care vreți și puteți la educație, care la justiție, care la sănătate ș.a.m.d. Pentru că, evident, este ceea ce se va întîmpla în mod logic și în conformitate cu legile firești ale naturii: încet-încet, vom penetra TOATE structurile de putere rămase și le vom popula cu oameni noi.

Vă asigurăm că Surorile Marx lucrează în ascuns, așa cum le stă bine, pentru îndeplinirea acestui plan. Și vă mai asigurăm că nu va da greș.

Vă așteptăm.

steagul-romaniei

Reformă electorală ! Pentru scrutinul cu voturi contra !

Babelor,

Haidi, gata. Ia lăsaţi pasienţele, ferparele, nitroglicerinele, purgativele, andrelele, varicele, zaţul cafelei şi chiseaua cu dulceaţă, dezlipiţi-vă urechile de pe uşile vecinilor, pudraţi-vă niţel negii, puneţi-vă ochelarii pe nas, un deget de ojă pe firul de la ciorap şi fiţi atente, că treaba e peste măsură de serioasă, facem reformă electorală. Deci mă. De unde a pornit ? Uite de unde. Citeam zilele trecute un bilet scris de un binecunoscut cetăţean gânditor, de naţionalitate mare iubitor de-nţelepciune. Nu, mă, nu mi l-a vârât mie pe sub uşa de la baie, era un bilet scris pe un blog. Pe un blog al lui, care de fapt nu e al lui, e al unui jurnal, care jurnal e al unui trust, care trust e al unui alt cetăţean, care cetăţean e posesor de trust. De presă, nu de construcţii. Trustul. Aşa. Oricum, nu contează. Până aici e clar ?

Buuun. Eh. Domnul cu pricina aşternea în biletul lui câteva reflecţii pline de dezamăgire vis-à-vis de halul mult preascârbavnic în care se dau prin părţile noastre bătăliile zise politice. Constat sans appel : scuipaţi, huideo, zborşeli de zarzavagioaice isterice, bălăcăreli mocirlifere, secante ambientale la ţurloaie, asmuţeli sub centură, poale-n cap, guşaţi isteriformi, huo-ai-furat-etee-buei-parcă-tu-nu-furi, bref, impresia e că marea cotoială electorală seamănă mai degrabă a raclure de fond de bidet. Acum, că aşa se-ntâmplă dintotdeauna şi că ăsta nu e deloc un specific naţional, e altă saramură. Nu ne face mai breji, dar trebuie spus. Măcar aşa.

Însă ce e drept e că atunci când zbaterea disperată pentru oploşirea juisivă şi parvenită a derierului personal pe catifeaua unui fotoliu de ales al neamului presupune un covor de bombe murdare întru terciuirea contracandidatului duşmănit, când crezul politic (moamă, cum sună !) are aceeaşi putere de convingere ca şi aripile porcului, când îndemnul la vot e adesea un îndemn de a nu-l vota pe ălalat – l’autre –  sufragiul universal nu poate decât să devină, la rândul lui, un simplu cartonaş roşu. Sau vote-sanction, cum se alintă franţuzul. Altfel spus, setare by default, chestie care dă democraţiei funcţia unei perechi de cârje pe care se sprijină şontâcăind mersul trebilor amputate de ceea ce se cheamă common sense.

În biletul lui domnul de care vă spuneam conchidea către sfârşit că un asemenea vot, născut din instinct, scârbă, toane şi ură viscerală nu e democratic. Nu se pune, cum ar veni. Adică e zbârcă. Ţui. Eh, uite, vedeţi, cu asta nu sunt eu de acord, oricât mi-ar fi de greu. Pentru că se pune. Din păcate, se pune, fincă în fişa postului de alegător nu scrie nicăirea că ştampila trebuie aplicată cu bun simţ, inteligenţă, socoteală, clarviziune, cumpătare, discernământ, cuminţenie, luciditate, alcoolemie zero, delicateţe, fair play sau gingăşie. Sau tact. Sau mai ştiu eu ce. Curtoazie, chestii de genul ăsta.

Aşa că până una-alta, în faţa unei urne (nu cu cenuşă, mă), boschetarul care doarme-n şanţ cu Săniuţa-n buzunar şi Ph. D.-ul în biologie moleculară sunt egali. Un vot pe cap de şeptel, punct. De la asta pornim, că n-avem încotro.

Şu atunci uite ce facem. Dacă tot se duce norodul la urne ca să puie ştampila pe unii doar ca să nu iasă ăilalţi, atunci însemnează că răbojul oricărei seri de alegeri suferă cronic şi incompresibil de o lipsă imensă. Anume aia a voturilor contra. Ăştia care fac legi, când îşi supun câte una la vot, se lasă cu da, cu nu şi cu abţineri. P-ormă tot ei ne dau referendum-uri. Băi, ia zi, vreţi aia ? Tot aşa : da-nu. Şi-atunci naţia de ce să-i aleagă pe ei doar cu voturi pentru ? Cum să spuie individul lambda, confruntat cu dilema alegerii entre la peste et le choléra : băi, p-ăsta şi p-ăsta şi p-ăsta nu-i vreau, da’ nu-i vreau, e clar ?

Practic : să zicem că electorul, că alegătorul, adică cetăţeanul care posedă drept de vot, drept pe care vrea să şi-l exercite, se prezintă la secţia de votare. I se cere un act de identitate oarecare care poate să fie şi al lui, după care se verifică dacă e viu cu ajutorul câtorva întrebări de cultură generală cu răspunsuri multiple (tot la alegere şi alea) şi – le cas échéant – se stabileşte că poate vota. E, aici e şpilul. În loc să i se dea o ştampilă, ei bine, să i se dea două. Nu una. Două. Două ştampile. Una cu pentru şi ailaltă cu împotrivă. Sau, ca să fim aşea, pă trend, o ştampilă cu like şi una cu dislike. O să-mi ziceţi că aia cu like poate fi folosită şi ca dislike dacă o răsucim cu o sută optzeci de grade. Nu. Nu e bine, fiindcă se pot crea cazuri litigioase destul de supărătoare dacă în momentul aplicării ştampilei votantul nostru are, spre o pildă, un junghi, un cârcel la poanieu sau o criză de epilepsie ori de tetanie şi iese azimutul pe dos.

Deci două ştampile. Toţi ăştia, candidaţii Adunărei Elective, toţi pot primi în pătrăţica sau în cerculeţul lor de pe buletin câte o ştampilă. Una singură, indiferent care (sau pot să nu primească niciuna, nu e obligatoriu). Cu ocazia asta avem şi ceea ce se cheamă vot capacitar, şi vot plural şi pe deasupra intră automat în calcul şi voturile albe. Doar vot cenzitar n-avem, câtă vreme avem cotă unică de impozitare.

Aşa. Rezultatul fiecărui candidat îl exprimăm frumos sub formă de scor, rămâne însă să vedem dacă e ca la fotbal, adică dacă un şapte la cinci e mai prost decât un patru la unu.

Nu-i aşa că e absolut splendid ?

 

Pa, vă pup,

Fiţi cuminţi.

Blog de candidat.

Babelor,

Mă dădeam cu maşinuţa prin internet, prin blogurile prietene. Şi mai la toate era pus la intrare un afiş: „eu votez cu Crin” sau aşa ceva.
E treaba fiecăruia cu cine votează, eu nu votez cu nimeni, de exemplu, dar cum nu ştiam prea bine cine-i băiatul ăsta, Crin (adică i-am citit programul electoral şi cam atât), m-am dus pe blogul lui să văd ce şi cum.

Prima postare, adică cea mai de sus, era despre Dinică. Se numea „Numai cei buni mor când nu este timpul lor”. Şi am căzut pe gânduri. Adică ce vrea să zică? Că… ce? Ce-i aia? De unde ştie el asta? Nu, serios acum: ce sens are propoziţia respectivă? Aş vrea să ştiu, poate că nu mai sunt atât de bună la română ca pe vremuri, poate îmi scapă ceva.
Dar să sărim deocamdată peste ea. Citesc mai departe:

„Gheorghe Dinica a iesit astazi din scena. Condoleante familiei si Dumnezeu sa il odihneasca. Nu pot sa vad altfel acest moment, cum nu pot sa le vad pe toate cele care s-au intamplat in ultimii ani. Si nici nu le pot intelege.”

Ăăăă. Iarăşi am greutăţi. „Nu pot să văd altfel acest moment”? Altfel decât cum? Şi de ce nu poate să înţeleagă momentul? Pare om în toată firea, nu i s-a explicat încă că oamenii mor? Sau da, dar nu poate înţelege cum? Ok, ştiu că e ditamai problema filozofică, dar de la un candidat la preşedenţie m-aş fi aşteptat la o părere mai zdravănă.
Dar în fine, mă silesc să trec şi peste asta. Crin continuă:

„Tot ceea ce mai pot spune este ca ne-am obisnuit, din pacate, sa primim doar vesti rele.”

Babelor, şi aici mi-am dat seama că tipul nu-i de bine. Nu numai că are faţa aia de imitaţie de babă, dar mai e şi depresiv! Că numai unul depresiv poa’ să zică că primeşte numai veşti rele. Şi nu e bine cu ăştia. Dacă se scoală de dimineaţă şi afară plouă, şi el zice „altă zi de căcat. Mi-a ajuns. Hai să atacăm Uniunea Sovietică”?

Nu ştiu, babelor. Eu cam intru la gânduri. Da’ nu vă faceţi griji, că ies repede.

Şi încă ceva: eu pot să scriu cu diacritice. Crin de ce nu poate? Mircea Geoană de ce nu poate decât uneori, şi alteori nu? Şi Băsescu de ce n-are blog, deşi se plimbă pe la World Blogging Forum?

Întreb şi eu, că nu doare.

Politicum

Babelor,

În Ţara Ştrumfilor vor avea loc peste 21 de zile alegerile prezidenţiale. Ca de obicei, ştrumfii discută aprig despre candidaţi, despre programele acestora, despre feţele lor, despre câţi nasturi are fiecare la cămaşă şi alte fleacuri. Am hotărât să spun şi eu două vorbe. Iată-le:

Avem circa trei candidaţi: primul este actualul preşedinte, Donald Duck. Al doilea este preferatul blogosferei, Mickey Mouse. Al treilea este, desigur, Goofy. Toţi trei sunt foarte comici, fiecare în felul lui. De asemenea, toţi trei ne oferă un fel de plan pentru viitor. Să vedem care:

Începem cu Mickey Mouse. Mickey şi-a propus să construiască Ştrumfonia bunului simţ. Are chiar un manifest pe tema asta. Manifestul are zece puncte, că dacă nici Dumnezeu n-a avut mai multe, de ce să exagereze tocmai blândul Mickey? Citindu-i manifestul, am aflat că ne va merge mai bine dacă vom avea mai mult bun-simţ. Mă bucur, pentru că o să fie haios. Din păcate, planul de acţiune a lui Mickey este unul moral, nu unul politic. Deci nu valorează nici măcar pixelii pe care a fost scris. De ce? Pentru că cu morala nu plăteşti nici angajaţii statului, nici datoriile la FMI, nici pensia mea. Deci n-o să-l votez pe Mickey.

Continuăm cu Donald. Donald nu are un plan, ci o viziune. Din viziunea asta aflăm ce ar trebui făcut. Asta e bine. Nu aflăm însă din ce bani se va face ce va trebui făcut. Asta e rău. Donald ne spune că nu este mulţumit de ce a realizat în primul mandat. După care ne spune că „Ca şi acum 5 ani, sunt cu bună credinţă la fel de încrezător că obiectivele pe care le propun vor fi realizate”. Prevăd că peste 5 ani ne va spune din nou că nu este mulţumit. Prevăd că va avea dreptate. Deci nu îl voi alege nici pe Donald.

Ultimul candidat este Goofy. Goofy nu are nici un manifest, nici o viziune. Are în schimb un proiect, numit „O singură Ştrumfonie„. Deşi coerent, proiectul lui Goofy pare să conste în cea mai mare parte din înfiinţarea a zeci de agenţii care să monitorizeze nişte bani care nu există. Deci, nu mersi, Goofy.

Comparând vorbele celor trei candidaţi, descopăr un numitor comun: nici unul din ei nu vede în finanţarea cercetării ştiinţifice un obiectiv principal. Ceea ce nu îmi place. În rest, toţi trei numesc corect problemele Ştrumfoniei, însă nimeni nu vine cu o soluţie posibilă sau finanţabilă (ba chiar Mickey stă mult mai prost decât ceilalţi doi la capitolul ăsta).

Şi atunci ce propun? A, păi nu propun nimic! Mergeţi la vot, alegeţi pe cine vreţi, după care dacă câştigă plângeţi-vă că nu face nimic, iar dacă pierde nu uitaţi să amintiţi tuturor vreme de cinci ani că voi nu l-aţi ales pe ăla care vă conduce înspre nicăieri.

Sau, altfel zis, business will be as usual.

Presa, politica şi alte nimicuri

Babelor,

Ascult Nat King Cole şi am ceva aşa, ca o idee. V-o spun şi vouă.
Este vorba despre presă. Eu citesc ziare din Vest, despre care aş putea spune următoarele:
The Times este conservativ. Daily Telegraph este conservativ. The Guardian este de stânga. New York Times este de stânga. The Washington Post este moderat, cu tendinţe de stânga. Los Angeles Times este de stânga. The Wall Street Journal, ca si celelalte ziare din trustul News Inc., este de dreapta. Le Monde si Liberation sunt de stanga. Frankfurter Rundschau este de stânga. Frankfurter Allgemeine Zeitung este de dreapta. Die Welt este de dreapta. Neue Zuercher Zeitung este mai curând de dreapta. La Repubblica este de stânga.
Aţi prins ideea, da? Mai toate cotidianele din vestul Europei (şi de fapt din întreaga lume) au o oarecare poziţie politică, reprezentată într-o mai mică măsură în articolele de ştiri (de exemplu prin alegerea subiectelor) şi într-o mult mai mare măsură în articolele de fond (deşi multe ziare care se respectă au şi comentatori care reprezintă partea opusă, de exemplu David Brooks la New York Times şi Charles Krauthammer înaintea lui).
Şi acum, o întrebare: care este poziţia politică a Cotidianului? Dar a Evenimentului Zilei? Dar a României Libere? Dar a Adevărului? Dar a Jurnalului, pardon, Căcatului Naţional? Dar a Gândului?
Vă zic eu: nici una. Uneori par să fie de dreapta, alteori de stânga, de obicei nici-nici, pentru că preferă să vorbească despre Fenechiu (articol de top în EVZ), „interzicerea parcării pentru mârlanii de Dorobanţi” (Cotidianul – Top News) sau Bebeluşul 79 (Gândul).
Nu zic că ştirile astea nu sunt importante, sau că nu reflectă realitatea Românească. Dar… Dar sunt oare pe bună dreptate ştirile cele mai importante? Şi încă o întrebare: de ce pe site-ul Cotidianului o ştire intitulată „Elena Băsescu a dansat pe manele” (cu video!!!) este pusă înaintea uneia despre discursul lui Obama de la Cairo?
Aş putea să mă prefac că nu ştiu, să zic că de vină sunt exclusiv imbecilii care compun ziarele astea. Dar ştiu – şi ştim – prea bine că nu-i aşa. De vină sunt a) românii, pentru care dansul Elenei Băsescu este mai important decât vorbele lui Obama şi b) politicienii; da, românii sunt dezinteresaţi de politică, dar cine ar trebui să le trezească interesul? Presa? Nu, nu presa. Sau poate şi presa, dar în primul rând politicienii, cei care fac politica, cei care o gestionează, cei care fac ordinea de zi. Ziceam mai sus – şi poate că ar trebui să-mi cer scuze pentru cât de încurcat este postul ăsta – că ziarele din vest au poziţii politice. Da, dar şi partidele din vest au poziţii politice. Asta e toată şmecheria, de fapt. În toată Europa există conservatori, liberali, socialişti, care chiar asta sunt. În Germania, când un socialist atacă un conservator, o face cu argumente; poate zice, de exemplu, că conservatorul are de gând să reducă ajutorul de şomaj sau să reducă influenţa sindicatelor; de asemeni, un conservator va ataca un socialist motivând că acesta din urmă intenţionează să ridice impozitele pentru anumite pături sociale, ceea ce ar duce la o scădere a investiţiilor private şi aşa mai departe.
Ei, şi în România? Păi în România e aşa: nu contează din ce partid politic face cineva parte, şi mai ales nu contează pentru individul respectiv. Când o să îşi atace adversarul, atunci o s-o facă spunând că acesta are şapte case, se uită cruciş, poartă costume urâte, a fost securist, e prea gras, face afaceri cu cineva nasol, fură, are fărâmituri în barbă sau pur şi simplu este un idiot.
Bun, cam aşa stau lucrurile. Ce-i de făcut?
Poate o să răspund chiar eu cândva la întrebarea asta. Dar până atunci, propunerile, sugestiile şi comentariile voastre sunt mai mult decât binevenite.