Poliţist, adjectiv, hârtie, caşcaval.

Babelor,

Paşii m-au purtat aseară către televizor. Că cică să mă uit la un film, Poliţist, adjectiv. Bine, zic, da’ s-a uitat deja Veta la el, şi nu i-a plăcut. Păi stai bă, zic paşii, că e totuşi de Porumboiu, care a făcut A fost sau n-a fost?, despre care ai zis că e cel mai bun film românesc de după revoluţie. Aşa că nu te baza pe Veta, că ştii că-i nebună, şi uită-te la film. În plus, la voi pe blog scrie că e un blog de filme, da’ n-aţi mai vorbit de luni de zile despre vreun film.
M-am dat bătută şi m-am aşezat pe canapea cu o cafeluţă, un fursec. Şi m-am uitat.

Şi ce să zic. E greu. E greu, pentru că filmul este lung, şi da, poate părea plictisitor, sau chiar este.
La un momentdat, doi poliţişti aşteaptă să fie chemaţi în biroul şefului lor. Şi aşteaptă. Şi aşteaptă. Minute bune, într-o anticameră în care mai e o secretară enervată de prezenţa lor. Şi aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă.
La început, secvenţa m-a plictisit. Apoi a început să mă enerveze. Apoi m-a înfuriat. În cele din urmă m-a amuzat.
Pentru că am realizat (bine, realizasem mai devreme, dar probabil că uitasem) că Poliţist, adjectiv este o comedie, şi că nu poate fi văzut în nici un alt registru. Mă rog, e o comedie complicată, pentru că pe de o parte nu este comică, pe de altă parte este, însă, foarte bună.
Poate că nu mi-ar fi plăcut dacă nu aş fi citit acum 80 de ani autobiografia lui Mark Twain, unde este povestită o întâmplare:

Conferinţă la New York. „Conferinţă” în sensul conferinţelor de la Teatrul Naţional, adică un autor – sau mai mulţi – vin într-o sală şi vorbesc publicului timp de o oră sau două.
Bun. La un moment dat, spre sfârşitul conferinţei, Twain începe să spună o anecdotă (ceva cu un poştalion şi cineva pe nume Horace Greeley – ce memorie bună am!). Anecdota are o poantă absolut imbecilă, şi când Twain termină de povestit, în sală domneşte o tăcere de mormânt. Lumea îl priveşte pe Twain cu un amestec de jenă şi supărare. Twain se şterge pe faţă cu batista, mai zice câteva vorbe, după care începe să repete anecdota. Ăsta fiind de fapt clou-ul, adică Twain făcând chestia asta intenţionat. Ok, repetă, termină, atmosfera din sală devine şi mai încordată. Nimeni, absolut nimeni, nu schiţează nici cel mai mic zâmbet. Anecdota este de căcat, evident. Twain se foieşte nervos, schimbă subiectul, după care revine la anecdotă şi o spune din nou. Feţele spectatorilor sunt pământii. Au dat bani grei ca să-l vadă pe Twain, şi acum, iată, el se dovedeşte a fi un cretin fără margini. Twain începe să transpire, să se înroşească, dar, desigur, după nici două minute repetă anecdota, pe acelaşi ton ca de primele trei sau patru ori, terminând cu aceeaşi poantă proastă, lipsită de umor.
Şi acum publicul înţelege. Se aud mai întâi râsete răzleţe, curajoase. Apoi un hohot general cuprinde sala, valuri de râs trec prin ea, aplauze furtunoase, standing ovations, triumf, victorie.
Mai târziu, Twain va afirma că niciodată în viaţă nu a simţit o asemenea frică, nici măcar în timpurile holerei, şi că dacă oamenii nu ar fi început în cele din urmă să râdă, probabil că l-ar fi linşat. Presupun că avea dreptate.

Ei, şi cam aşa şi cu filmul lui Porumboiu, după părerea mea. Poate greşesc, nu este exclus, dar eu aşa cred că funcţionează.
Merită văzut?
Cam da. După care mă puteţi înjura (desigur, cei care l-au văzut deja mă pot înjura imediat).

Poliţist, ALeSeu

Na bre, Aleseule si astia de vor sa-ti ridice statuie. Iaca ce scrie colega ta, Anca Gradinariu, daca pe mine nu ma crezi.

20090720110254492_0001

Poliţist, laxativ

Bun. Hai ca iar o sa enervez multa lume cu postul asta. Dar pe de alta parte n-am de ales si nici nu ma intereseaza pe cine deranjez.

Deci ma duc la filmul numit mai sus, la muzeu’ taranului roman. Lume putina. Cam juma de sala plina, sa zic ca la 30 de oameni. Sar peste partea cu oamenii care se uita urat la mine pentru ca sunt prea batrana, m-am obisnuit demult.

Si-ncepe filmu’ sorelor, suroricilor si cine mai vreti voi. Care film, asa cum o spune si Gorzo in cronica lui si cum ati vazut si voi – care-ati vazut – e lent, chiar foarte lent. La inceput nu intelegi de ce, da’ zici – bun, asta e stilu’ omului, ne-am obisnuit cumva, merge, poate ca e ok. In clipa in care lentoarea lui devine insuportabila, iti dai seama insa ca de fapt despre altceva e vorba si anume ca ti se arata – cat mai aproape de realitate – munca unui politist. Care probabil ca e chiar asa – cu multi timpi morti, cu rabdari fripte si discutii cretine cu colegii.

Dar inainte sa mergem mai departe povestim filmul pe scurt pentru cei care nu l-au vazut (printre care probabil si sor-mea), ca sa intelegem la ce ne referim. Cristi (Dragos Bucur) fileaza un pusti care fumeaza hash. Din porunca sefului (nu stiu cine e, nu ma intereseaza sa caut in net), nu ca ar vrea el. Pentru ca dac-ar fi dupa el, l-ar lasa in pace. Vorba aia, a fost la Praga cu sotia lui si a vazut ca acolo lumea are liber la hash (??). Si totusi continua, aduna informatii, face rapoarte, se da pe dupa garduri, se intalneste cu informatorul, cu nevasta, lungeste cazul prea mult pentru ca inca nu vrea sa-l aresteze pe pusti, drept care in final ajunge in biroul capitanului Anghelache (Vlad Ivanov). Care Anghelache ii demonstreaza cu Dex-ul de fatza ca motivele pentru care Cristi nu-l salta pe pusti, adica legea morala si constiinta lui, nu au nici o legatura cu realitatea descrisa de Dex. Pe care Dex il tot schimba niste unii destepti la Academia Romana (vezi discutia de zilele trecute ref. la niciun, nicio de pe blogul nostru), dar asta e deja o subtema a filmului. De fapt o subtema si nu prea, din moment ce Cornel Porumboiu face analogie intre baba politieneasca care se piaptana cu pustii consumatori de hash – tara care arde de mari smecheri care fura de sting versus Academia romana freaca pula schimband adjective care nu intereseaza pe nimeni in timp ce politistii nu stiu definitia cuvantului politist.

Ai inteles, Rhetto, despre ce-i filmul asta sau nu prea? Te simt confuza. In fine. Mergem mai departe.

C.Porumboiu este in mod evident sub calitatea filmului precedent, din urmatoarele motive:

In ciuda motivatiei coerente de a da un ritm propriu activitatii politienesti, filmul este deosebit de plictisitor. Ai secvente lungi in care Cristi, nu-i asa, mananca. Singur. Mult. La bucatarie. Deschide frigiderul. Il inchide. Mai mananca. Se uita pe geam. Iar mananca. Iar deschide frigiderul. Tuseste. Rupe o bucata de paine. Iar se uita pe geam. Se uita in farfurie, apoi la usa. Nu vine nimeni. Mananca iar. Pentru ca nu-i asa, asta e cinema-ul romanesc actual si noi trebuie sa-l suportam. Nu mai discut secventele de filaj, pentru ca alea dureaza triplu cat secventa cu mancatul. Drept care, dupa fix o ora pe ceas (jur), primul spectator iese din sala.

Asta in timp ce, fiti atente, criticareasa de film Iulia Blaga ne explica in felul urmator: „Intr-unul dintre cele mai bune filme romanesti din toate timpurile, Corneliu Porumboiu pune in discutie limbajul cinematografic si insasi ideea de limbaj prin intermediul unei povesti cizelate ca un diamant in care societatea postcomunista transpare in cele mai mici nervúri.”

E hai nu zau. Ce-ai zice daca te rugam sa te uiti in Dex la „varza”? Adica da, doamna Iulia Blaga, despre tine e vorba, tu esti varza, muci, praf. Daca nu, vezi ca e un dictionar urban pe net.

Mai departe. Filmul merge in continuare, dar in sala se vorbeste, se rade – desi nu e de ras, se dau sms-uri. Nici nu poti sa-i acuzi pe oameni, cinema-ul intelectual din capul lui Porumboiu si al lui Gorzo e numai in capul lor. Incasarile si numarul de spectatori nu mint.

Dar revenind la ecran, dupa ceva timp incepi sa te intrebi unde e femeia din viata lui Cristi, ca au trecut deja 8 ore din film si ea nicaieri. Dar, na, asa e filmul romanesc, fara femei, trist, serios, grav, intelectual, superior lumii intregi. La un moment dat, insa, regizorului i se face mila de noi si atunci apare si ceea ce probabil ca se vrea secventa forte a filmului, in afara de cea de final. Adica: Cristi se intoarce acasa, nevasta asculta Mirabela Dauer de zguduie peretii. Si nu orice melodie, ci „Nu te parasesc iubire”, ale carei versuri ne dau de inteles – in timp ce el se duce in bucatarie si mananca din nou cateva ore intregi – ca intre ei doi care va sa zica nu mai merge treaba. Subtil, zice regizorul. Camera, desigur, numai pe Cristi. Si da-i si mananca si da-i si mananca si dup-aia du-te-n sufragerie langa nevasta ca sa aveti o discutie despre anafore (jur) vis-a-vis de versurile Mirabelei Dauer. Ca, nu-i asa, asta discuta cuplurile de romani, chestii serioase, grele, bagate asa subtil din condei ca sa mearga la tema lu’ filmu.

Am uitat ca intre timp au trecut momentele 1:05 respectiv 1:30 din film. Nu, stati linistiti, asta nu inseamna ca acolo filmul devine bun, ci ca acolo au plecat spectatorul 2 respectiv 3 din sala. Am timp sa notez lucrurile astea exact, ca doar e mai interesant.

Nu stiu cu ce, dar mergem mai departe. Intre timp Cristi taraganeaza cazul (hohoo si cum ne mai arata Porumboiu asta), colegii din sectie sunt scarbosi dar totusi il ajuta, el isi citeste rapoartele. Lucru pe care, jur, soro, domnul Porumboiu il arata in felul urmator: filmeaza raportul la gros-plan in exact atat timp cat iti ia sa citesti o foaie de hartie. Adica mult. Genial, trebuie sa recunosti.

Timp in care Gorzo spune asa: „Nu e vorba doar despre o plăcere de a tachina spectatorul. Umorul acesta însoţeşte un efort serios de a-l educa pe spectator în acceptarea faptelor (sau a non-faptelor) înseşi în locul prescurtărilor cu care lucrează limbajul cinematografic convenţional.”

Nici o problema, probabil ca asa e cum spune don Gorzo, doar el stie mai bine cum e cu astea. Problema e alta: intre timp s-a facut 1:37 de cand a incept filmul si spectatorul nr. 4 paraseste sala. Si domnu’ premier Boc taie fondurile pentru cinematografie (probabil stiti) in vreme ce marii intelectuali o bunghesc cu neo-românismu (permiteti-mi, va rog, licenta asta) cinematografic minimal facator de labi triste pe bani publici.

Ce merge ceas, pentru ca exista si asa ceva, e jocul actorilor. Dragos Bucur e foarte misto. Si iarasi, felul in care pune in discutie Porumboiu mania oamenilor de a nu se ocupa decat de lucrurile neimportante, vezi schimbatul de cuvinte la Dex si arestatul de pusti care fumeaza hash, e foarte ok si sustinut pe parcursul filmului.

Dar daca asta este filmul politist romanesc, sorelor, am cacat steaua. Daca asa vede un roman un film politist, atat de plictisitor si de lipsit de farmec, am pus-o. Iar greseala lui principala, pe care ma tem ca n-o vor intelege niciodata criticii romani de film, este urmatoarea: este un film care nu se adreseaza publicului, ci lui Cornel Porumboiu.

Mai rau, remarc cu tristete ca scoala de film iesita de pe mainile lui Zizi Bostan (inca decan al UNATC-ului la varsta de 842 de ani) face filme ca si generatia dansei. Neinteresante. Doar ca  Zizi, la vremea ei, inca mai baga spectatori in sala. Mult, mult mai multi decat va aduce filmul asta.

Dupa aceasta vizionare, prezic urmatorul lucru: acesta este primul semn clar ca noul val de regizori s-a blocat in niste formule din alte timpuri si, daca nu va gasi un suflu inovator, se va opri aici. Juriile de specialitate din vest le vor mai da atentie probabil un an dupa care ii vor uita. Asta, insa, in timp ce marii regizori romani de film, renumiti peste hotare dar nu si-acasa, vor face filme ca in anii 50. Dar prim-ministrii Romaniei le vor taia in continuare fondurile, si pe buna dreptate. Ei se uita la cifre, nu au orgasme intelectuale a la Gorzo si Iulia Blaga.

Sper sa ma insel. Dar, cum bine zice vorba romaneasca, speri mata, coana Veta, dar speri degeaba.