Despre popoare

Babelor,

Să nu mă înţelegeţi greşit. Din ce am scris până acum pe blogul ăsta s-ar putea să reiasă că nu îmi place propriul meu popor, poporul român. Asta este absolut adevărat. Românii sunt leneşi, proşti şi mitocani, cu excepţia celor pe care îi cunosc personal, care sunt inteligenţi, plini de umor şi foarte harnici. Că nu îmi plac, totuşi, românii, ţine mai curând de faptul că eu sunt un monument al mizantropiei. De altfel, nu îmi plac nici americanii (nişte imbecili), nemţii (prea silitori, prea prefăcuţi, prea stupizi), francezii (cretini la culme, leneşi, confundă inteligenţa cu guralivitatea), englezii (decăzuţi), scandinavii (plictisitori), spaniolii (obositori, trebuie tot timpul să te prefaci că îi crezi importanţi, altfel se supără pe tine), belgienii (perverşi), argentinienii (trişori), brazilienii (lipsiţi de adâncime), italienii (plângăcioşi, lipsiţi de bărbăţie, mai ales bărbaţii), arabii (brutali, proşti şi mincinoşi), japonezii (sterili, fără umor), chinezii (identici, dar fără identitate), bulgarii (transpiraţi şi şuncoşi), indienii (puturoşi în toate sensurile cuvântului) şi australienii (inculţi). Cel mai puţin îmi plac ruşii, un popor cu trecut de căcat, prezent de căcat şi viitor de căcat, complexaţi, barbari, duşmănoşi.
Stau să mă gândesc dacă există vreo naţiune cu care să fiu cât de cât de acord, şi descopăr cu mirare că am o oarecare simpatie pentru cehi şi polonezi, dar probabil că de fapt n-am dreptate şi ar trebui să-i detest şi pe ei.

Şi acum vine partea grea, pentru că nu găsesc un sfârşit la postarea asta, o propoziţie cu care să închei în cel mai inteligent mod cu putinţă, nimic, nici măcar două cuvinte…
Normal, pentru că sunt româncă, şi noi nu suntem în stare să ducem nimic până la capăt.
Ei, asta e.