Altă ghicitoare muzicală. Babană şi cu premii

Babelor şi voi ăştilanţi mai tinerei, aşa,

Se dă cântecelul de mai jos. Da ? Da. Buuun. Să se asculte atent şi na problemă: să se zică cine, ce, când.
Clar, simplu, onest, limpede, ferplei, fără scurtcircuite sau capcane tortuoase, să nu mai zică Dragonul că sunt maniac.

Şi vă mai dau şi hint, ba chiar vă dau două, că data trecută nu v-am dat deloc. Poftim hint unu – cireaşa de pe tort, ce mai: să zicem că trebuie doar să fiţi atent la cât durează.

Hint doi: alt cântecel, que voici:

Timp de gândire: până duminică după siestă.
Reguli: aceleaşi. Să scrieţi frumos, să nu pătaţi foaia, să nu faceţi ştersături. Aveţi dreptul la mai multe încercări, puneţi-vă şi copiii la contribuţie, ăia care aveţi copii; dacă nu, aranjaţi-vă cu Anaid să vi-l împrumute pe-al ei, face toţi banii.
Premiul: un vin absolut fabulos. Dacă ne-a mai rămas dulceaţă şi dacă găsesc unde a ascuns Rhetta făina, poate vă tratarisesc şi cu nişte clătite.

Hai, pă cai.
Fiţi cuminţi,
Vă pup.

Pe care… l-am băut (N° 14) – premiul rokssanei

Comme de toute chose, il y a un secret du vin ; mais c’est un secret qu’il ne garde pas. On peut le lui faire dire : il suffit de l’aimer, de le boire, de le placer à l’intérieur de soi-même. Alors il parle. En toute confiance, il parle (Francis Ponge)

Babelor,

Vinul ales e un roşu. Ne-ntoarcem la Graves, epicentru bordelez pentru care ştiţi că nutresc un incompresibil afect. Graves, cea dintâi podgorie acvitană, zice-se. Là où tout a commencé, dacă aţi fost atenţi şi aţi luat notiţe. Graves, acolo unde însuşi Papa de la Roma trăgea vin, ronţăind smaragde sfărâmate în chip de leac şi elixir, după ce-şi troca îndeletnicirile ecleziastice pe propria-i parcelă de vie şi tiara cu trei coroane puse una peste alta pe veşmintele de podgorean. (Clement al cincilea, nu-i aşa, Petronia ?). La Graves s-au scris primele litere de nobleţe ale vinului de Bordeaux, iar acum vreo nouă sute de ani dezgheţata şi intrepida Aliénor a Acvitaniei, năpârstoacă celestă şi cruciată cu menestreli în jur îi ameţea deja pe engleji cu licorile de acolo. Cam cum spunea de curând Catherine Bugnard : Pour que le vin fasse du bien aux femmes, il faut que ce soient les hommes qui le boivent. Heh, perfidul Albion încă se dă-n vânt după divinul french claret

Dar să citim :

Château Rahoul 2004, Graves. Grand vin de Bordeaux

Toponimia ne aruncă în 1646, când vinurile în Franţa aveau deja gust de soare, vorba domnului Moore. Şi cum altfel, când suntem pe timpul – încă şubred, ce-i drept – al regenţei lui Ludovic al XIV-lea, al preacinstitei hahalere de Mazarin şi al frondei princiare… În anul cu pricina, le chevalier Guillaume Rahoul punea să i se ridice acolo o tihnită şi cochetă chartreuse, bucurându-se de o ralonjă funciară campestră. Pe blazonul lui – à trois fleurs de lys – citim : Lilio fidelis. Fidelitate florii de crin suverane. Crin ? Nu cumva e vorba de irişi ? Poate o să mai vorbim de chestia asta, fiindcă legendele pierd urma simbolului regalităţii franceze între crinolinele capeţiene şi năvălnicia merovingiană…

Gata, haidi să ne-ntoarcem la vinul nostru. Asamblajul  respectă întru totul typikonul meşteşugului locului (vreo 70% merlot, vreo 25% cabernet sauvignon şi restul cabernet franc plus petit verdot), iar din alchimia asta iese un vin puternic, corpulent dar rafinat, elegant, de rasă seniorială şi spijă cavalerească. Destupăm şi lăsăm licoarea să respire vreo două-trei ore în carafă. Puis on y va :

Roba : scăpărările rubinii atât de tipice vinurilor de aici, coafate de inconspicuous purple twinklings care mângâie privirea à contre-jour

Aroma : o colosală stare de oglinzi paralele, de efracţie voluptuoasă şi pe deplin asumată : supradoză de délice aux fruits rouges şi plus un filigran de prună uscată

Gustul : atac suplu, tout en finesse, caracter puternic dar taninuri mătăsoase, rontunjime mângâind palatul, echilibru aproape funambulesc, din nou şi iarăşi et encore des fruits rouges plus un zest de boisé dozat la perfecţie

Finala : bis prelung în care răsar delicate arome campestre, resort sinestezic în acorduri baroce :

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

În care Musiualexandru dă premiul cuvenit

 

Babelor, mezami, mă copii,

Premiul merge către rokssana. Pentru că a ghicit iute şi pentru că ademeneşte versuri şi le lasă să se-ncălzească la focul din inima ei. Haidem : fanfară, majorete, confetti, flori, podium învelit în organdi, standing ovation, coroniţă, dedicaţii pe tricou, champagne à flots. Da, tabloul se cheamă Oh ye, all ye that walk in Willowood şi e semnat prin 1902 de Margaret MacDonald Mackintosh, geniu şi parte mai mult decât întreagă a unui quatuor fabulos, The Four, vârf de lance Art Nouveau, Glasgow-style. Vienna Secession, 1900 : şocul avea să fie tectonic, iar Margaret MacDonald devenea pentru Gustav Klimt inspiraţie şi vervă creatoare pentru următorii (aproape) zece ani. Poftim, ca de parexamplu. În dreapta, ce se ştie, în stânga Klimt : Die drei Lebensalter, 1905. Etonnant, non ?

Art nouveau deci. Aka jugendstil, style sapin, modernismo, sezessionsstil, you name it. Rebeliune a sufletului, fulminare evropenescă ajungând şi dincolo de ocean cu forţă de vague de fond. Curent meteoric dar imperisabil, art nouveau a însemnat nu mai puţin decât bulversarea ierarhiilor înţepenite ale artei şi evadarea ei din imprecaţiile chingilor academice ale plumburiului, ţăndărosului şi industriosului sfârşit de veac nouăsprezece căruia i-a adus panaş, colorându-l – şi mai ales decorându-l – cu tandreţe, arabescuri, flori şi idilică efervescenţă. Ar fi catralioane de chestii de spus, dar deocamdată, atât : e un alt péché mignon musiualexandresc şi patimă aproape din născare, căci printre primele suveniruri delicioase se numără un orologiu Louis Majorelle (école de Nancy), tronând pe marmura unui şemineu. Prea mare – hélas ! – pentru tipsia unei tăieri de moţ. Că dacă… bref.

Premiul, deci, partea întâi (vinul urmează într-un post separat, că prea ne-ntindem). Am zis că fac ? Am zis, donc voici-voilà, şi cu strigare :

 

Salade de gésiers de canard. Reţeta o ştiu de la prietenul meu Piticugras, acest Henri Rousseau al cuizinelii gastronomice urbane şi pe parola mea c-am respectat-o scrupulos, fără nici cea mai mică entorsă. Un avant-goût estival, un deliciu care se înfulecă lightheartedly, în cheie printanieră.

Aşadar :

Şieli di triebuinţâ :

Nişti lăptuşi proaspăt culiesi

Oliec’ţâ di uoţiet, untdiliemn şâ niţiel muştar.

Brânza şeea franţuziască cari sâ cheamâ Comté şâ cari-i cam un caşcaval, aşa, mai vârtos.

O pătlăjicâ-douâ, da’ sâ hii mai dolofani, buei.

Oliec’ţâ di şiapâ, nişti pătrunjiel.

Şâ  pipotili di răţuşcâ.

Ti duş matali şâ târguieşti pipoţielili di răţuşcâ di la Cuora di pi raft şâ ti-ntorşi acasâ riepidi-riepidi sâ nu sâ sleiascâ. Li scoţ din cutii şâ li pui pi tavâ în cuptior. Pi urmâ iei o farfurii mari-mari şâ grijăşti cu dichis un aştiernut di lăptuşi. Tai caşcavalu’ şiela franţuzăsc în pătrati şiva mai mari ca nişti zaruri, aşa, dupâ cari tai şiapa mărunt, tai şâ pătlăjielili în bucăţieli mărunţieli şâ priesari tăti şiestea pisti lăptuşi. Iei o şieşcuţâ şâ amiestici uoţieţielu’, untdiliemnu’ şâ muştărielu’ ca sâ faş’ nişti viniegrietâ ţâţâ di mâţâ ca la Paris. Ti uiţ dacâ-s gata pipoţielili şâ dacâ-s gata li scoţ şâ li pui în farfurii. Tai mărunt pătrunjielu şâ pi urmâ îl priesari cu mari-mari grijâ, ca sâ iasâ frumuşiel pintru şei cari au vinit în ospeţii la tini.

Şi fiindcă avem zenit şi vizibilitate maximă în Moldova: către cei de acolo ce se ştiu, gânduri duioase din inima legată cu lanţul vrăjit al prieteniilor de o viaţă.

Dau, zău că dau în vileag şi licoarea rokssanei. Mai pe seară, parol.

Vă pup.

Am zis că dau premiu ?

Am zis.

Aşa că poftim, mai întâi şi-ntâi de toate, cu grăbire şi dreptate, pentru Stef. Podium, lauri, vivat, pălării zvârlite-n sus şi voilà trofeul.

 

Cosmicele şi însutit zâneficientele clătite musiualexandro-marxiene, dulceaţa de vişine de rigoare « să-nnebunească simţirile » şi licoarea divină promisă : un Saint-Joseph alb de la musiu Louis Chèze, vin cu nume de frântură de ursonată schwittersiană : « Ro-Rée » şi despre care o să mai vorbim.

Da. Da, da, Dada, pălăria şi bastonul dumneavoastră. Personajul din poză nu e altul decât Hugo Ball, sculptor de cuvinte vii, îmblânzitor de sunete, coregraf al vocalelor şi lingvist al dialectelor inventate. Oficial, Dada avea să se nască pe patrusprezece iulie în anul atât de belicos şi fără de graţie 1916, după o gestaţie finiseculară încolţită poate chiar în Iluminaţiile lui Rimbaud, purtată mai apoi de Alfred Jarry şi de Isidore Ducasse, de la care ştim că „les gémissements poétiques de ce siècle ne sont que des sophismes”… Locul naşterii : pe cât rău-numitul, pe atât de bine-famatul Cabaret Voltaire, în starea nu prea civilă a vremilor de atunci, dar în joviala hăhăială camaraderească a acoliţilor Tzara, Arp, Huelsenbeck, Janco & Co.. Hugo Ball prindea în registrul dadaist prima filă, manifest tonitruant faisant office d’acte de naissance, pe care avea să-l citească – ironie du sort şi toponimie cu tâlc – la Casa Corporaţiilor din Zürich. Manifest din care poftim extras. Franţuzit, ne vous en déplaise :

« Je ne veux pas de mots qui ont été inventés par d’autres. Tous les mots ont été inventés par les autres. Je veux ma propre bêtise et en plus des voyelles et des consonnes qui lui correspondent. Si une vibration mesure 7 cm, je veux justement des mots qui mesurent 7 cm. Les mots de M. Dupont ne mesurent que 2 cm 1/2. On peut très bien voir comment se crée le langage articulé. Je laisse tout simplement tomber des sons. Des mots surgissent, des épaules de mots ; des jambes, des bras, des mains de mots. Au, Oi, U. Il ne faut pas laisser venir trop de mots. Un ver, c’est l’occasion de pouvoir se passer de mots et de langage. Ce langage maudit, auquel colle la crasse comme à des mains de courtiers, qui ont usé les pièces de monnaie. Je veux le mot là où il s’arrête et là où il commence. Chaque chose a son mot ; c’est là que le mot lui-même est devenu une chose. Pourquoi l’arbre ne peut-il pas s’appeler Plouplouche et Plouploubache quand il a plu ? Et pourquoi doit-il s’appeler quoi que ce soit ? Avons-nous à accrocher partout notre bouche ?

 

Le mot, le mot, les maux justes en ce lieu, le mot, messieurs, c’est une affaire publique de première importance. »

 

Şi da, indiciul dat arată către Talking Heads şi către albumul lor Fear of Music (de prin ’79, dacă nu mă-nşel), pe care prima bucată (I Zimbra) e… pe versuri de Hugo Ball. Poezia cu pricina (fonetică, se-nţelege) se cheamă Gadji beri bimba. Despre dada şi (post)-punk om mai depăna.

Premiem şi pe Noemi pentru că am zis că se pune, şi pe Elza, cu candoare, pe jessyara şi Monsieur Antoine Marin pentru pohta ce-au pohtit la clătite şi vin, pe Ben Ungar pentru că a scris un răspuns, pe Zâna Eficienţei că măcar o dată poate să ne invidieze ea pe noi, pe stronzius pentru Miţa biciclista (sau era Miţa Baston ?), pe Rokssana pentru că a răspuns corect şi pentru că scrierile ei sunt mai delicioase decât clătitele noastre, pe cariatida Anaid pentru că este Anaid, pe Piticu Gras zău că nu ştiu de ce, pe Juliariasi (cu menţiunea doradă regală la cuptor şi Robert de Niro la drum de seară), pe Windwhisperer în schimbul a nişte mure, pe Petronia fiindcă ştie toate răspunsurile şi poza lui Hugo Ball e făcută chiar de ea. Şi pe toti pe care i-am uitat.

Aidi pa,

Fiţi cuminţi.

Surorile Marx la Roblogfest

Babelor,

A trecut şi Roblogfestul, l-am câştigat, vă mulţumim pentru felicitări. Dar a fost greu, recunosc.
Pe scurt:

Vineri, ora 19:48 : Mă spăl pe cap. Veta răcneşte de pe cealaltă parte a uşii de la baie că întârziem, că să mă grăbesc, că ce naiba fac, îmi pun bigudiuri sau ce.
Asta după ce ea a petrecut şase (!) ore în baie, timp în care eu m-am văzut nevoită să fac de două ori pipi într-o sticlă de cola.

Ora 20:06 : Ies din baie, mă feresc de toporul mânuit de Veta, care trece la câţiva milimetri de scalpul meu, chemăm un taxi (urma să se bea, deci n-am condus), plecăm.

Ora 20:44 : Ajungem în cele din urmă la Fratelli. O hală de metal, patrulată de un maldăr de câini negri. Intrăm.

Ora 20:44 : Suntem la a treia bere.

Ora 20:55 : Suntem la a noua bere şi a treia vodcă. Ne plimbăm prin mulţime. Mulţimea e veselă, râde, vorbeşte de una singură. Pentru că este o adunare de bloggeri, s-a hotărât ca fiecare să primească un abţibild de mărimea unui pachet de ţigări şi să îşi scrie numele pe acesta. Cu pixul. Drept care dacă vrei să intri în vorbă cu cineva, trebuie să te apleci şi să te uiţi fix la pieptul persoanei. Ceea ce poate fi jenant pentru o femeie. Din fericire, eu şi Veta am venit cu o bandă adezivă de hârtie creponată şi un marker negru. Astfel, oricine a vrut a putut afla foarte uşor cine suntem. Însă oricum n-am conversat cu mai nimeni, în afară de fotograful insistent căruia i-am dat un cap în gură.

Ora 21:48 : Plictiseala este în toi. Muzică de dans pe care nu dansează nimeni. A şaisprezecea bere, a opta vodcă, al şaptelea whisky. „Mai stăm?”, întreb. „Mai stăm”, mi se răspunde.

Ora 22:01 : Începe anunţarea premiilor. Primul este cel pentru un blog colectiv. Cineva zice: locul unu, Daily Cotcodac. Scoatem mitralierele din paltoane, ne croim drum în faţă. „Cum Daily Cotcodac?”, întreabă Veta lipind ţeava de ţeasta unui băiat. „Cine-s Daily Cotcodac? Sunt nimeni! Şi nu vezi ce mulţi sunt, zece?” – „Îmi pare rău, dar aşa s-a votat”, zice băiatul.

Ora 22:04 : Băiatul se urcă pe scenă, vorbeşte: „Mii de scuze, a fost o încurcătură la mijloc. Câştigătoarele premiului pentru cel mai bun blog colectiv sunt surorile Marx”. Veta, în continuare nemulţumită, agită aprig mitraliera. „Şi pentru cel mai bun blog cultural jurizat”, adaugă băiatul lăcrimând.

Ora 22:08 : Un bodyguard se apropie de noi. Eu îi arăt un număr complicat în care jonglez cu trei grenade. Bodyguardul se retrage.

Ora 22:11 : Veta e la veceu. Chem un taxi. Mângâi un câine negru.

Ora 22:56 : Ajungem acasă. Punem diplomele în cutia cu diplome, mitralierele în cutia cu mitralierele, paltoanele în cuier.

Ora 0:14 : „S-a stricat iarăşi internetul”, bombăne Veta căutând o vodcă în congelator. Eu n-o aud. Dorm de mult. Nu visez nimic. Mi se mai întâmplă.