Modelul românesc, lecţia Adamescu: cum să faci praf un biznis

Îl înjuram la greu pe Doru Buşcu acum vreo 2 ani când, iritată de faptul că omul se credea unica autoritate în ale umorului românesc, cuteza să ridice vocea la recent achiziţionata marcă Academia Caţavencu.

Îl înjuram degeaba, însă. Pe lângă faptul că omul scrie foarte bine, fiind unul din cei mai buni editorialişti din România (dacă nu chiar singurul, că Dinescu nu se mai pune), instinctul îi spunea că ceva nu miroase bine:

1. Că lui Adamescu îi vor flutura la un moment dat cătuşele pe la urechi. Acum, sincer, aşteptăm ca acelaşi lucru să se întâmple şi cu panarama aia de fi-su.

2. Că redacţia nou instituită e proastă. Complet adevărat. Oamenii cu o brumă de talent care au fost aduşi iniţial nu au fost lăsaţi să-şi facă treaba, fiind înlăturaţi rapid (3-6 luni) din pricina gusturilor absolut mediocre în ale umorului românesc pe care le deţineau Adrian Rus (omul cu banii, pe care după cum veţi vedea mai jos nu-i dădea niciodată) şi Alexander Adamescu, băiatul de care vorbeam mai sus şi căruia i-ar sta la fel de bine legat ca şi lu taxu. Marele umor care se trafica la faţa locului nu se limita însă, din păcate, la aceşti doi oameni. Fiind nişte indivizi atât de glumeţi şi de veseli, considerau oportun să numească oameni asemenea lor în funcţiile imediat următoare pe parte ierarhică, ridicând întreg acest lăcaş al hazului pe nişte culmi ale isteriei de râs. Adică efectiv te căcai pe tine în hohote, drept care finalitatea logică era că şi începeai să plângi la un moment dat, fiind singurul mod în care puteai să-ţi transformi starea de hăhăială absolută în aşa fel încât să nu crăpi. După care sigur că până şi plânsul se mai liniştea şi o dădeai într-o smiorcăială ceva mai relaxată, care îşi arăta curând adevăratul scop: lacrimi de durere în cur, sau de cât de netalentaţi erau majoritatea. Glume, efectiv, de doi lei care justificau (sperau ei) salariile a unu-doi oameni de paie care altminteri n-ar fi avut niciun rost în viaţă.

Mai jos, prin urmare, sfârşitul evident şi glorios al acestei stări de fapte care nici măcar n-a durat prea mult, aşa încât în afară de Adrian Rus şi încă vreo alţi doi-trei slugoi siniştri nu cred să-şi fi tras cineva prea mulţi bani deoparte.

P.S. – îndemn puternic pe cei care nu cunosc subiectul îndeaproape să nu comenteze aiurea la această postare, rugându-i să se ocupe, eventual, de activităţi ceva mai utile.

P.S. 2 – în ceea ce priveşte ce urmează să citiţi, nu cred deloc în povestea cu „tirajul care creştea, fiind o performanţă unică” etc. etc. Eu am peste 800 de prieteni în lista de FB, dintre care unul (1) singur dădea share la ce postau aceşti băieţi pe site-ul lor. Nu-i dau numele de ruşine, fireşte. Cred că lista mea de FB este reprezentativă pentru o anumită pătură a potenţialilor cititori a unei astfel de reviste şi mai cred că lipsa lor de interes pentru aşa-zisele glume care se scriau în AC, este absolut simptomatică pentru câţi presupuşi cumpărători avea ziarul la chioşc. Adică foarte aproape de 0. ZERO.

Comunicat de presă:

Academia Cațavencu își suspendă activitatea editorială

București, 19.06.2014: Redacția Academiei Cațavencu nu mai are chef de glumă. Administrația trustului de presă în care este inclusă această revistă este, ea însăși, o poantă. O poantă bună- dacă este văzută dinafară, sau o poantă proastă, dacă este suportată dinăuntru.

Astfel, numărul care urma să apară în ziua de 23 iunie 2014 nu va mai apărea (sau cel puțin nu în această formulă editorială). De asemenea, se suspendă și segmentul online al revistei – site și pagina de Facebook.

Facem acest lucru pentru că ne iubim revista, cititorii și meseria. Și pentru că ne respectăm pe noi înșine suficient de mult, încât să nu-i lăsăm pe alții să ne înjosească.

De ceva timp, Academia Cațavencu funcționează într-o situație hilară: nu ajutată de administrația trustului de presă din care face parte ci, cumva, în ciuda acesteia.

Este neplăcut, dar relativ obișnuit în presă, ca salariile să nu fie încasate la timp. Însă nu e deloc firesc ca, față de subiectul întârzierilor salariale de luni de zile, Adrian Rus, directorul general al companiilor grupului de presă Medien Holding, să aibă următoarea poziție, exprimată într-un e-mail, cităm: „Daca e vorba de salarii din nou am sa v-o spun pentru ultima oara: CINE POATE CREDITA ACEASTA ACTIVITATE SI SI-O ASUMA, SA RAMINA! CINE NU, SA PLECE INSTANT! (…) ESTE ULTIMA OARA CIND MAI SPUN ACEST LUCRU! URMATOAREA DATA CIND IMI ADUCI ACEST LUCRU IN DISCUTIE (…), VA ASIGUR CA PLECATI!” (n.r.- majusculele aparțin autorului mesajului)

Putem face foarte multe lucruri pentru această revistă și pentru cititorii ei, dar nu putem fura din portofelul soțiilor ca să putem susține (să putem„credita”), astfel, nenumăratele și interminabilele gafe ale celui care, chipurile, o administrează. Și, mai cu seamă, nu putem tolera o astfel de atitudine sud-americană, de proprietar de plantație bananieră.

ACADEMIA CAȚAVENCU a fost și este, încă, o revistă citită. O spun vânzările la chioșc, în creștere, până când administrația a luat nefericita decizie de a scădea tirajul. Această creștere este o performanță (din câte știm, unică în trustul nostru, și rară în presă, în general), dar este o performanță greu de susținut, atâta vreme cât administrația pare să facă tot ce-i stă în putință pentru a contrazice această tendință.

Să fii sunat cu trei-patru ore înaintea tipăririi revistei și să ți se spună că se reduce cu patru numărul paginilor acesteia, apoi, la insistențele redactorului-șef, să se descopere că economia obținută astfel ar fi derizorie (și, desigur, invers proporțională cu deficitul de imagine) este încă o dovadă clară a amatorismului lăutăresc cu care se „administrează” această revistă.

De parcă n-ar fi suficient, Directorul General Adrian Rus intenționa să inaugureze o politică editorială unică în presa românească: redacția să-i propună vânzătorului ei de publicitate clienți și campanii publicitare, iar vânzătorul, la rândul său, să ofere teme de articole (generale, nu publicitare!), să judece valoarea de umor a conținului revistei, ba chiar să aleagă coperta revistei.

În concluzie, redacția Academiei Cațavencu nu este dispusă să scrie gratis, la comanda administratorului de trust, cu acordul portarului și cu supervizarea femeii de serviciu.

Majoritatea Redacției Academia Cațavencu

Revista presei

Babelor,

Ca în fiecare a treia joi a lunii, astăzi am făcut un mic tur al presei româneşti. Ca de obicei am sărit peste politică, pentru că de ce aş citi rubrica aia în vreun ziar, şi m-am uitat mai mult la cultură/media/lifestyle (în mod ciudat, o mare parte a presei nu prea vede vreo diferenţă între aceşti trei termeni).
Şi pe ce mi-au căzut ochii? Păi, am descoperit că în Cotidianul există trei rubrici despre bloguri: Analiza de blog, Top 5 cele mai interesante postări de pe bloguri (da, chiar aşa se numeşte rubrica…) şi Bloggerii despre Cotidianul. Nu dau linkuri, că nu merită.
De asemenea, şi în Gândul am găsit un articol despre bloguri: Cele mai comentate subiecte din blogosferă în materie de film, scris de Ruxandra Şandru. Care RŞ a copiat nişte liste de pe zelist.ro şi a zis ce scrie în ele. Aflăm aşadar că cel mai comentat film este Poliţist, Adjectiv (266 de comentarii), cea mai comentată actriţă Maja Morgenstern (229), actor Dan Puric (1008) şi regizor Nicolaescu (601). De ce aflăm asta? Nu ştiu.
Citind prostiile înşirate în Cotidianul şi Gândul, mi-am pus totuşi o întrebare, dovadă că au şi articolele astea un folos: oare ele au fost scrise şi publicate (cel puţin pe site-uri) pentru că presa română a descoperit, în sfârşit, importanţa blogosferei, sau pur şi simplu pentru că cei care le-au scris n-au avut chef să caute subiecte adevărate şi şi-au zis că, dacă tot o freacă pe net toată ziua, ar putea să şi scrie despre asta?

Nervi presaţi

Babelor,

Acelea dintre voi care au curiozitatea să citească ce scriu îşi vor aminti poate că sunt bolnavă. Nimic grav, dar boala mă ţine în casă, oferindu-mi deci prilejul să fac lucruri mai curând plictisitoare, cum ar fi să răsfoiesc presa română pe net.
Zis şi făcut. Acum câteva zile, descopăr în Jurnalul Naţional, care este un fel de ziar, ditamai articolul, intitulat cu delicateţe „Ţigan în loc de rom”, a unei femei pe nume Gabriela Antoniu. Iar Gabriela zice aşa (cite doar începutul, restul îl puteţi găsi aici):

„Recrudescenţa infracţiunilor comise de ţigani în Italia şi nu numai, precum şi asocierea acestor fapte cu poporul român prezentat ca un popor de violatori, hoţi are efecte negative nu numai asupra ţării noastre ca imagine, ci şi asupra românilor de bună-credinţă care merg în străinătate să câştige un ban cinstit. S-a ajuns la situaţii paradoxale, în care România nu mai înseamnă pentru presa şi opinia publică din străinătate ţara Nadiei Comăneci, a lui Constantin Brâncuşi sau a lui George Enescu, nu mai este ţara cu tradiţii şi frumuseţi tulburătoare, ci o ţară de barbari care fură, violează, dau în cap. Şi totul porneşte de la o nefericită confuzie de termeni: rom/români, termeni care în alte limbi, cum ar fi italiana – rom-rumeno, se aseamănă foarte mult, iar diferenţele dispar în mentalul colectiv, astfel că aceste cuvinte devin sinonime şi nimeni nu mai ştie dacă acela care a furat sau a violat este român sau rom. Ca urmare, Jurnalul Naţional propune printr-un proiect de lege revenirea la folosirea cuvântului „ţigan” în loc de „rom”, atât în plan intern, cât şi internaţional pentru a evita confuzia. În plan intern, folosirea cuvântului „rom” este reglementată printr-un memorandum emis în anul 2000 în urma unor presiuni interne asupra autorităţilor române de a schimba un alt memorandum din 1995 care instituise folosirea termenului de ţigan.”

Bun, babelor. Aţi înţeles despre ce este vorba, nu? Jurnalul Naţionalist „propune printr-un proiect de lege” (aşa aflu şi eu că ziarele pot să propună proiecte de lege) ca romilor să li se spună „ţigani”, ca să nu mai fie confundaţi cu românii.

Hm. Mă întreb cum şi de unde să încep analiza acestui text. Probabil că nu ar trebui s-o încep de nicăieri, ci să mă duc la sediul ziarului şi să iau pe cineva la palme. Dar, cum spuneam, boala, nu pot să ies din casă…

Deci cum să încep? Să mă iau mai întâi de stil, poate. Gabi zice aşa:

„are efecte negative nu numai asupra ţării noastre ca imagine”

Ori, babelor, mie alcătuirea asta îmi pute. Sună greşit, deşi poate că nu este, dar sună mai ales urât, îmi zgârie toate simţurile. Să continuăm cu logica autoarei:

„totul porneşte de la o nefericită confuzie de termeni: rom/români, termeni care în alte limbi, cum ar fi italiana – rom-rumeno, se aseamănă foarte mult, iar diferenţele dispar în mentalul colectiv, astfel că aceste cuvinte devin sinonime”

Să înţeleg, aşadar, că două cuvinte care se aseamănă tind să devină sinonime? Bar-par? Curat-murat? Auto-aut? Supă-superb? Român-rumen? Vrabie-vraişte?
Cum naiba nu mi-am dat seama de asta până acum? De ce nu mi s-a întâmplat niciodată să cer cuiva un cui şi persoana respectivă să îmi dea un pui? De ce controlorii nu acceptă două bile în locul unui bilet? Cum se face că garderobiera de la operă nu mi-a adus niciodată o hienă în loc de haină?
Întrebări peste întrebări, cum vedeţi. La care „mentalul colectiv” (yeah, whatever…) nu îmi poate răspunde.
Nu, acum pe bune, vouă vi se pare că „rom/rumeno” se aseamănă chiar într-atât? Mie nu.

Continuăm: „Jurnalul Naţional propune printr-un proiect de lege revenirea la folosirea cuvântului „ţigan” în loc de „rom”, atât în plan intern, cât şi internaţional”.

Mişto. Asta îmi place. Îmi place că JN cere ca lucrurile să se schimbe nu numai în România, dar pretutindeni, în plan internaţional. Foarte tare. În locul lor, aş fi cerut ca „român” să fie înlocuit „în plan internaţional” de „locuitor al ţării în care mierea curge gârlă şi codrul foşneşte cântece patriotice”. N-ar fi frumos?

În fine. Sau: „România nu mai înseamnă pentru presa şi opinia publică din străinătate ţara Nadiei Comăneci, a lui Constantin Brâncuşi sau a lui George Enescu”.
Da, asta chiar doare. Nu mai suntem ţara unei gimnaste pe care nu o mai ştie aproape nimeni în afară de noi, românii, al unui sculptor de excepţie, dar iarăşi nu tocmai celebru (să recunoaştem că numele lui Brâncuşi are o rezonanţă infinit mai mică în cercurile care nu sunt de specialitate decât Picasso sau Dali), şi al unui compozitor relativ mediocru, care nu face parte din repertoriul mai nici unei orchestre de prima mână.
Ei, nasol lucru, nu? N-o să mai vină turiştii la noi, neştiind că suntem ţara lui Enescu. Vom dispărea de pe harta lumii. Mare dramă mare.

În fine. Puteţi citi întreg textul, puteţi citi şi comentariile de la el, dar de fapt n-are nici un rost, fiind în întregime cretine. Aş mai avea însă de adăugat următoarele:

Eu personal sunt o babă destul de răutăcioasă, şi aş minţi dacă aş afirma că prejudecăţile rasiale îmi sunt străine. Nu îmi sunt. Dar totuşi nu pot trece cu vederea faptul că articolul de mai sus este absolut rasist. Absolut, nu parţial, nu în mod subtil, nu nimic. V-aţi putea imagina un asemenea text într-un ziar dintr-o ţară civilizată? Anglia? USA? Germania?
Eu una nu. Şi oricât aş fi eu de rasistă, niciodată nu mi-ar trece prin cap că am vreun drept să impun un nume unei etnii care, din câte ştiu, preferă să fie numită altfel. Când stau de vorbă cu un ţigan sau rom, nu îl întreb cum preferă să îl numesc, pentru că nu am de gând să îl numesc în nici un fel, nici ţigan, nici rom. Nu mi se pare că o etnie poate fi folosită drept apelativ, aşa că o să îi spun persoanei respective „domnule” sau, dacă este mai tânără decât mine, „tu”. Nu „ţigane”, nu „romule”, că n-am de ce – cum nici unui scoţian nu i-aş spune „scoţiene”.

Şi aş mai spune şi că articolul de mai sus ar trebui să fie mai jenant pentru un român decât dacă ar fi confundat cu un rom. Mie aşa mi se pare. Este dureros să ştii că faci parte dintr-un popor în care predomină o mentalitate asemănătoare cu cea a fetei care a scris articolul.

În fine. Sunt atât de enervată încât nici nu mai pot exprima ceea ce simt, cred şi ştiu. Totuşi, în încheiere vin cu o propunere, care are chiar gradul de proiect de lege:

Subsemnata Rhetta Marx cer ca Jurnalul Naţional să îşi schimbe numele, cel prezent fiind prea asemănător cu Furnalul Raţional, fapt care ar putea duce la confuzii nefericite. Cer aşadar ca Jurnalul Naţional să poarte începând de astăzi, 16 Martie 2009, atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional simplul şi potrivitul nume Căcat.