Protestul Roșia Montană, ziua 2: Strada este și va rămîne a noastră

Babones,

Multe din lucrurile pe care le voi scrie probabil le știți. Dar nu putem să nu le trecem încă o dată în revistă, măcar și pentru faptul că o parte din scăpăriciu revoluției se dă și de pe acest blog. Lucru pe care îl spun în nume personal.

În seara asta au fost în jur de 2000 de oameni strînși la început în Piața Universității, la fîntînă, unde ni s-a blocat accesul de 3 (trei) rînduri de jandarmi.

SAMSUNG

Asta nu însemna însă că la fața locului nu se coagula un iureș major, care prevestea că lumea vrea în stradă și nu pe trotuar. Atmosferă mișto, energie babană, lume la fel de mișto ca și în prima zi, chiar dacă mai puțină.

SAMSUNG

Dar iată că la un moment dat ni s-a tăiat de stat pe bară și am profitat de faptul că jandarmii nu blocaseră strada care unește piața de Academiei. Firește, văzînd asta normal că am mărșăluit cu toții pe ea, iar cînd am ajuns pe Elisabeta, ne-am dezlănțuit într-un protest la fel de civilizat și de elegant ca și în prima zi.

SAMSUNG

Bine, victimele au fost bieții șoferi de trolee pe care i-am făcut senviș în timpul marșului. Dar chiar și așa, respectivii (fără nicio glumă) s-au dat jos din conserve și au pactizat aproape instantaneu cu noi. Nici unul nu-și dorea să ajungă acasă. Și tot nici unul nu se grăbea să-și sune nevasta să-i spună că mai întîrzie un pic.

SAMSUNG

Dar mai tari decît troleibuziștii au fost bicicliștii, care au început să roiască în cercuri atît de mișto pe sub nasul jandarmilor, că pur și simplu nu ne-a venit să credem, atît de frumoasă era toată treaba.

SAMSUNG

Mesajul e clar: vom ieși zi de zi, 5, 10, 1000, nu contează. Pînă cînd se înțelege exact ce vrem și anume ca proiectul Roșia Montană să nu treacă de parlament.

Asta ca să nu mai spunem că pe acești cretini patentați care prăvălesc legi aberante peste noi, i-am linșa senini dacă i-am întîlni în calea ochilor. Sau poate că ni s-ar face milă de ei, cine știe.

Pe mîine. Pregătiți corturile.

Miaiela lovește din nou. Păzea!

Dragili noastre,

așe nu se mai poatie. Stăteam azi pe veceu făcând revista presei, când dau peste următoarea știre îngrozitoare. Ce războaie, ce autocare prăbușite în prăpăstii, uite-aicea titlu fetele tatii:

MIHAELA RĂDULESCU ARE MARI DILEME: DE CE NU MĂ ÎNTREABĂ NIMENI DE DANI?

O să ziceți că am scos iar iataganu să mai fac niște trafic. Corect, ce chiloții mei. Da’ pe de altă parte, ce ne facem suratelor cu scribălăii ăștia care nu poate ca să mai facă și ei un dumicat cinstit fără să ne zgârie retina cu asemenea bălării? E vina noastră că oamenii nu știe să scrie și altceva? Nu e. Amărăciunile astea de gazete onlain trebe închise, ascultați-mă pe mine. Boicot.

Pe de altă parte, stau io și mă gândesc: oare o asemenea știre s-ar putea publica fără girul, fără învoirea drăcușorului împielițat care e tante Miaiela? Mă-ntreb. Adică poate orice gurnalist din ăsta să debiteze ce vrea el, fără știrea oamei în cauză?

Bine, acuma nu că nu i-ar prinde bine chiar și așa ceva. La cât de insignifiantă a devenit cariera ei (și-așa insignifiantă) e normal să mai vrea și ea să se bage în seamă, pă unde mai poate. Adică doar pe feisbuc, unde și declară, fără pic de jenă: „După 51 000 de urmăritori și încă niște mii de prieteni, am constatat că nu m-a întrebat nimeni, da’ nimeni de Dani. Nu știu dacă să mă îngrijorez sau să mă bucur că sunteți oameni onești și nu vă interesează așternutul, dar chiar așa ?! Chiar nu mai crede nimeni în mine, ca femeie ?Bine că mă întrebați de chiftele și gălbenele.”

Ocazie cu care, nu-i așa, ne lămurim cum e cu prostu’ care nu e prost destul. Păi nu? Că, vorba aia, Miaielo, gurnalistu n-are pân la urmă nicio vină că tu i le ridici la fileu.

Da’ eu tot nu pot să mă împiedic să nu mă întreb cine or fi ăștia cinzej dă mii dă falăuări ai tăi: votanții USL? Votanți USL de-ai lui Mazăre? Aplaudacii de la X Factor? Să nu te superi, da’ la așa postări, chiar nu mă duce mintea la altceva.

Miaiela are o problema

Când Kornel găteşte, Rhetta se gândeşte!

Babelor,

În timp ce Kornel prepara ceva delicios (poitrine de poulet au Broccoli a la Chinois), eu mă gândeam.
Pe de o parte mă gândeam că ce picioare frumoase are Kornel, dar asta de fapt nu vă priveşte.
Pe de altă parte mă gândeam cum e lumea asta construită. Mă refer la asta din România, lumea noastră, plină de oameni inteligenţi, citiţi, culţi, vorbitori de patru limbi străine, pasionaţi de şi pricepuţi la o grămadă de lucruri. Probabil că cunoaşteţi şi voi asemenea persoane: indivizi cu care poţi vorbi despre orice, care ştiu tot, care sunt interesanţi şi plăcuţi şi mişto.

Doar că.
Doar că oricât de bine s-ar descurca cineva în mai toate subiectele, de la sculptura renascentistă la curentul punk, trecând prin paşii de Charleston, mondialele din 1954 şi poezia beatnikşilor, în momentul în care vine vorba despre politica externă actuală, persoana îţi va servi nişte tâmpenii bazate pe păreri preconcepute preluate de la părinţi, probabil (uaaah, ce aliteraţie frumoasă mi-a ieşit!!!). Adică dacă l-ai întreba ce crede despre relaţia turco-israeliană, ar începe să-ţi povestească cum a fost la Rovine, eventual combinând istorisirea cu câteva antisemitisme lejere şi comune. Dacă ai încerca să afli cum vede situaţia monezii Euro, ţi-ar spune că Europa ne-a lăsat în ghearele ruşilor, şi că de vină e Churchill. Iar dacă ar veni vorba despre victoria lui Cameron şi a conservatorilor în Marea Britanie, ţi-ar povesti cu lux de amănunte cum străbunicul său a întemeiat în 1882 filiala din Botoşani a partidului conservator.

Ce vreau să zic: oamenii de bine din ţara noastră citesc multe cărţi, văd multe filme, aud multe muzici, vorbesc multe vorbe. Dar când este vorba de informaţii despre actualitatea mondială, le capătă – în cel mai bun caz!!! – din presa română.
Ceea ce explică tot ce am scris mai sus.

Vă pup,

Rhetta

Din nou despre presă.

Babelor,

Câteva titluri din rubricile de cultură sau „rubricile de cultură” sau rubricile „de cultură” din cotidianele Bucureştene:

„Matei Vişniec, din nou favoritul presei de la Avignon” – Cotidianul

„S-a stins celebra profesoară de pian Carola Grindea” – Cotidianul (subtitlu: Ziarul “The Telegraph” publică necrologul uneia dintre cele mai influente profesoare de pian din Marea Britanie, Carola Grindea. În casa ei îi puteai întâlni pe Pablo Neruda, Yehudi Menuhin sau Jean-Paul Sartre; Shirley MacLaine a venit să o consulte.)

„Ruxandra Donose, soprana cu biciul în mână” – Cotidianul (subtitlu: Mezzo-soprana Ruxandra Donose a fost lăudată într-o publicaţie americană pentru varianta de Carmen dură pe care a dat-o celebrului personaj, într-un spectacol montat cu fast la Opera din Cincinnati.)

„”Copilul-minune” al picturii romanesti face icoane pe sticla la Washington” – România Liberă

„Lautarii din Clejani „au subminat inhibitiile” – „Haiducii”, magie la Covent Garden” – România Liberă

„Dezbatere „Brâncuşi versus Picasso“, la Madrid” – Adevărul (subtitlu: Revista de arte frumoase spaniolă „Yareah“ organizează astăzi dezbaterea „Brâncuşi versus Picasso – Sculptura secolului al XX-lea“.)

„Vişniec, premiat din nou la Avignon” – Evenimentul Zilei

„„Bruno“ se promovează cu români” – Gândul (citat: „în noua sa comedie, „Bruno“, apar gemenele de la Indiggo, iar spotul de promovare include piesa „Dragostea din tei“, a trupei O-Zone”)

Problema mea cu acest gen de ştiri este următoarea: dacă titlurile ar fi „Klaus Schwebe, premiat la Avignon”, „Bruno se promovează cu norvegieni”, „Dezbatere Picasso vs. Moore, la Madrid” sau „Copilul-minune al picturii poloneze face magie pe sticlă la Washington”, atunci aceste ştiri ar mai fi apărut în ziarele respective? Tind să cred că nu. Şi atunci tind să cred şi că ele nu au de fapt nici cea mai mică importanţă, şi că ce le face „ştiri” este faptul că în ele este vorba despre vreun român. Şi chestia asta mă enervează, babelor, mă enervează cumplit; m-am săturat de acest „noi, Românii, suntem cei mai buni” pe care ni-l bagă pe gât ziarele; m-am săturat de naţionalismul de duzină, nemotivat şi tâmp. La ce bun, întreb, să ştim că Carola Grindea era ditamai profesoara de pian? La ce ne foloseşte această informaţie? Există un disc cu Carola Grindea pe care să îl putem cumpăra? Nu. Şi atunci? A, ca să ne batem din nou pe umeri şi să zicem „da, domne, uite ce popor avem, ne pricepem la toate”.
Da, domne, aşa e. Suntem cei mai buni. Îi batem pe toţi, la tot. Ieri, românii l-au învăţat pe Jimi Hendrix să ţină chitara în mână. Astăzi, românii zboară pe Marte. Mâine, românii vor interpreta la Scala din Milano opera Aida, scrisă de fapt de un român. Soliştii, corul şi orchestra vor fi de asemenea români. Ca şi meşterii care au construit opera respectivă. Şi ca şi echipele Inter Milano şi AC Milan, întemeiate de români, compuse din români, antrenate de români. Fără noi, planeta asta n-ar mai exista.

Hai sictir.

Rhetta

Românii. Un studiu aprofundat. Partea VI: România.

Babelor,

Uitaţi care-i treaba. Poate că ştiţi deja, poate că v-aţi prins chiar demult, nu-i greu.

România este o ţară din desenele animate. România este din Simpsons. În serialul respectiv, totul este o caricatură, fiecare personaj este o imagine comică, o parodie a realităţii: Mr. Burns este Capitalistul. Primarul este Politicianul. Otto este Şoferul De Autobuz. Şi aşa mai departe. Personajele nu sunt reale – pentru că The Simpsons nu este un serial realist, gen The Wire sau Sopranos – ci mai curând o exagerare a realităţii.
În mod ciudat, însă, aceste personaje ar părea reale dacă acţiunea serialului s-ar petrece în România: Primarul din Springfield ar putea fi cu adevărat primar în Bacău, Constanţa sau Bucureşti. Mr. Burns ar putea fi Dinu Patriciu sau Gigi Becali sau orice alt român cu o brumă de bani în buzunar. Până şi Otto ar fi şofer de autobuz în Bucureşti.
Din păcate, această parodie a realităţii se extinde, în România, şi la instituţii: Poliţia este caricatura unei Poliţii; Parlamentarii sunt caricatura unor Parlamentari; Miniştrii sunt caricaturi de Miniştri; Preşedintele (toţi preşedinţii de până acum ai României) – o caricatură; Spitalele, caricaturi; Francmasonii, caricaturi; Funcţionarii, caricaturi; totul, totul este o caricatură, o parodie, o glumă, o bătaie de joc. În afară de pompieri, din fericire, acesta fiind şi unicul motiv pentru care România continuă să existe. Şi poate că şi o parte din ceea ce înseamnă Cultură este adevărată.
Dar cam atât.

A, era să uit presa. Ar fi fost jenant. Citez aşadar de pe blogul lui Ciutacu, cel mai citit jurnalist according to Zelist:
„Ştiu că-s arogant şi genial, dar îmi place să mi-o spună şi alţii. Oare o să mă iertaţi vreodată că-s cel mai bun?”

Ăsta ar putea fi motto-ul României. Caricatura unui motto la caricatura unei ţări.

Presa, politica şi alte nimicuri

Babelor,

Ascult Nat King Cole şi am ceva aşa, ca o idee. V-o spun şi vouă.
Este vorba despre presă. Eu citesc ziare din Vest, despre care aş putea spune următoarele:
The Times este conservativ. Daily Telegraph este conservativ. The Guardian este de stânga. New York Times este de stânga. The Washington Post este moderat, cu tendinţe de stânga. Los Angeles Times este de stânga. The Wall Street Journal, ca si celelalte ziare din trustul News Inc., este de dreapta. Le Monde si Liberation sunt de stanga. Frankfurter Rundschau este de stânga. Frankfurter Allgemeine Zeitung este de dreapta. Die Welt este de dreapta. Neue Zuercher Zeitung este mai curând de dreapta. La Repubblica este de stânga.
Aţi prins ideea, da? Mai toate cotidianele din vestul Europei (şi de fapt din întreaga lume) au o oarecare poziţie politică, reprezentată într-o mai mică măsură în articolele de ştiri (de exemplu prin alegerea subiectelor) şi într-o mult mai mare măsură în articolele de fond (deşi multe ziare care se respectă au şi comentatori care reprezintă partea opusă, de exemplu David Brooks la New York Times şi Charles Krauthammer înaintea lui).
Şi acum, o întrebare: care este poziţia politică a Cotidianului? Dar a Evenimentului Zilei? Dar a României Libere? Dar a Adevărului? Dar a Jurnalului, pardon, Căcatului Naţional? Dar a Gândului?
Vă zic eu: nici una. Uneori par să fie de dreapta, alteori de stânga, de obicei nici-nici, pentru că preferă să vorbească despre Fenechiu (articol de top în EVZ), „interzicerea parcării pentru mârlanii de Dorobanţi” (Cotidianul – Top News) sau Bebeluşul 79 (Gândul).
Nu zic că ştirile astea nu sunt importante, sau că nu reflectă realitatea Românească. Dar… Dar sunt oare pe bună dreptate ştirile cele mai importante? Şi încă o întrebare: de ce pe site-ul Cotidianului o ştire intitulată „Elena Băsescu a dansat pe manele” (cu video!!!) este pusă înaintea uneia despre discursul lui Obama de la Cairo?
Aş putea să mă prefac că nu ştiu, să zic că de vină sunt exclusiv imbecilii care compun ziarele astea. Dar ştiu – şi ştim – prea bine că nu-i aşa. De vină sunt a) românii, pentru care dansul Elenei Băsescu este mai important decât vorbele lui Obama şi b) politicienii; da, românii sunt dezinteresaţi de politică, dar cine ar trebui să le trezească interesul? Presa? Nu, nu presa. Sau poate şi presa, dar în primul rând politicienii, cei care fac politica, cei care o gestionează, cei care fac ordinea de zi. Ziceam mai sus – şi poate că ar trebui să-mi cer scuze pentru cât de încurcat este postul ăsta – că ziarele din vest au poziţii politice. Da, dar şi partidele din vest au poziţii politice. Asta e toată şmecheria, de fapt. În toată Europa există conservatori, liberali, socialişti, care chiar asta sunt. În Germania, când un socialist atacă un conservator, o face cu argumente; poate zice, de exemplu, că conservatorul are de gând să reducă ajutorul de şomaj sau să reducă influenţa sindicatelor; de asemeni, un conservator va ataca un socialist motivând că acesta din urmă intenţionează să ridice impozitele pentru anumite pături sociale, ceea ce ar duce la o scădere a investiţiilor private şi aşa mai departe.
Ei, şi în România? Păi în România e aşa: nu contează din ce partid politic face cineva parte, şi mai ales nu contează pentru individul respectiv. Când o să îşi atace adversarul, atunci o s-o facă spunând că acesta are şapte case, se uită cruciş, poartă costume urâte, a fost securist, e prea gras, face afaceri cu cineva nasol, fură, are fărâmituri în barbă sau pur şi simplu este un idiot.
Bun, cam aşa stau lucrurile. Ce-i de făcut?
Poate o să răspund chiar eu cândva la întrebarea asta. Dar până atunci, propunerile, sugestiile şi comentariile voastre sunt mai mult decât binevenite.

Virgule

Babelor,

Zice Gândul:

„Un militar român a murit, joi, în Afganistan”

Profundele mele regrete, dar nu despre moartea soldatului vreau să vorbesc, ci despre titlul articolului (preluat de pe Mediafax).

Pentru că nu înţeleg ceva: de ce are propoziţia nevoie de două virgule? Cu ce sună mai bine decât „un militar român a murit joi în Afghanistan”?

Vreau să ştiu. Ajutaţi-mă. Oricum, ăsta este un exemplu din multe (vezi şi: „Marele actor român, Adrian Pintea, a murit miercuri la Bucureşti”).