Ucideți câinii bagabonți

Acum câteva zile am repurtat, e adevărat, cu ajutorul soră-mii, o mică dar importantă victorie în lupta cu apucăturile absolut necivilizate ale poporului român, căci de ele va fi vorba în continuare.

Dar ca să începem cum trebuie, să propunem o axiomă: fiind un popor predominant necivilizat, românii au drag de necuvântătoare. Să aprofundăm această teorie: faptul că are drag de necuvântătoare nu face poporul român nici milos, nici inimos, nici blând. Nu, îl face necivilizat, cel puțin atâta timp cât prin această dragoste a lui fabuloasă deranjează oameni care n-au nici în clin nici în mânecă cu respectiva dragoste, care se poate consuma liniștită în intimitatea apartamentului – sau, mă rog, a grotei, mai degrabă – rămânând în felul acesta privată.

Ca o adăugire, să menționăm că este vorba de animale mai degrabă casnice, cum ar fi câinele și vecinul, deși probabil că ar putea fi și șerpi. Caracterul românilor, să recunoaștem, sugerează asta.

Și ca să ne plasăm și mai bine în context, să studiem versurile simptomatice ale unui celebru cantautor român. Iată cum versuiește el:

La uşa mea, azi noapte a venit
Un câine amărât şi prăpădit.
Tremura de frică, vai de el,
Ce viaţă necăjită de căţel...

Inconștient de forța mobilizatoare a versurilor lui, autorul merge însă și mai departe, afirmând chiar că:

A rămas la mine şi-mi plăcea
Că pe cei răi din stradă îi lătra
Copiii uneori îl necăjeau
Când peste gard, cu pietre-n el dădeau

Desigur, nu e nevoie de mai mult ca să ne dăm seama că marele om este 
iresponsabil. Cântând astfel, la strună, la chitară, el devine fără să vrea 
idolul unei întregi categorii de oameni, doar că nu cea mai flatantă cu 
putință: e vorba de oamenii săraci, atât la pungă cât și cu duhul, care 
nu mai găsesc în fața loviturilor sorții alt sprijin decât blănița lui Azorel, 
sau codița lui Bobiță și tot așa, imaginația e limita în cazul de față. Și, 
normal, tot fără să vrea, devine sau ar putea deveni portavocea unei alte 
categorii sinistre de oameni – oengiștii responsabili cu drepturile animalelor.

Nefiind de aceeași părere cu acest Bob Dylan al zoofililor, căci putem 
avansa chiar ipoteza că asta e ceea ce stă de fapt la baza acestei apropieri 
nefirești între om și animal, deci nefiind deloc de aceeași părere, am încercat 
zilele trecute să-l omor pe Ciorăpel, câinele bagabont care lătra la oamenii 
așa-zis răi care treceau pe strada noastră (Menterești colț cu Popleoasca). 
Aveam o bucată de carne, un drug de fier și eram hotărâtă să-i storcesc 
creierii, după care să arunc hoitul în stradă drept exemplu.

Iată însă că apare sor-mea, mai sensibilă la sânge, cu un număr de telefon: 
9520, de la Poliția Animalelor, sau ceva de genul ăsta. Restul a fost o 
minune: oamenii au venit, l-am arătat pe Ciorăpel, m-am uitat chiar în ochii 
lui fără nicio remușcare, după care același Ciorăpel a dispărut pe vecie. 

Deci se poate.

Totul este însă să vrem, să ne dorim acest lucru. Iar din acest punct de 
vedere, care ar presupune probabil o educare masivă a populației, 
demersul apare ca fiind aproape imposibil. Cum să-i explici unui om inimos 
că dacă vrea să țină în viață un câine agresiv poate să-i dea de mâncare în 
propria casă și nu pe stradă? Nu poți. Omul, inimos cum e, simte nevoia să 
împărtășească omenia lui cu întreg universul, cu natura, cu tot ceea ce îl 
înconjoară.

Lucru care îl face, iremediabil, un cretin. Sau o cretină, după caz.

În ce mă privește, voi continua să sun la acest 9520 ori de câte ori va fi nevoie, 
fără să-mi pese de soarta ulterioară a câinelui cu pricina. Ba chiar mă va 
durea în cur dacă moare sau trăiește, dintr-un motiv simplu: locul lui nu e 
pe stradă. Asta se cheamă civilizație, iar dacă am de ales între a-i fute un 
fier în cap și a merge liniștită pe stradă, voi opta mereu pentru prima variantă. 
Sigur, metoda cu pușca e și ea ok.

Și ca să evităm comentariile cretine: da, mă refer, la câini bagabonți și nu de 
apartament, da, mă refer la cei agresivi și nu cei de rasă, pierduți recent și, da, 
mă refer la câini bagabonți și nu la pisici de același fel.

no_dogs

Faptele in cazul domnului Garsed

Si deci a fost Ziua Chitarelor 2. Lume buluc la intrarea in teatrul Bulandra, Toma Caragiu, asa cum trebe. Sala plina, ca la cateva sute de oameni. Multi dintre noi, cei care stiau despre ce e vorba, inca nu puteau crede ca o sa-l auzim pe Garsed cantand. Si pe Howe, bine’nteles. In Bucuresti, Romania, cu intrarea libera.

Inainte sa merg mai departe, zic ca pentru mine chitara electrica e un instrument cu valente aproape metafizice, o scula magnifica, ba chiar divina, printre putinele cu care se poate ajunge la Dumnezeul care vegheaza de undeva la linistea si succesul acestui blog.

Si pentru ca vreau sa-mi fac un pic de ordine in cap vis-a-vis de ce-am vazut si auzit, ceea ce urmeaza e cumva clasamentul meu personal, compus din baietii care-au urcat pe scena.

Locul 1 e ocupat, deci, de imperialul Brett Garsed. Un australian simplu si misto, de vreo 47 de ani, cu un caracter impecabil si un umor extraordinar. Cand a venit vorba despre cantat, insa, am amutit definitiv. E greu de inteles cum a reusit tipul sa-si dezvolte un stil care nu poate fi explicat in nici un fel. Stelar, grandios, surprinzator, deosebit de elegant, uneori gingas, alteori tragic, Garsed pare ca are la dispozitie tot universul ca sa-si transpuna muzica in fapte.

Suprinzator, pe locul 2 urca William Stravato. Acest italian de care nu auzisem pana atunci in viata mea, m-a frapat cum n-a mai facut-o nimeni de foarte mult timp. Ma rog, de fapt e mult spus italian, sau chiar si om. Stravato e de fapt un demon caruia i s-a pus o chitara in brate. In degete are flacari, in micimea corpului – o inima foarte mare si overall un stil impecabil. Canta din nou duminica asta in noul Jukebox. Go see, guitar lovers!!!

Locul 3 – Andy Timmons. Acest texan cu fusion rapid curgandu-i prin vene a demonstrat, vorba unui prieten din sala, ca „e un Mike Stern mai mic”. Si cine stie cu ce se mananca Mike Stern, intelege, desigur, cat de mult inseamna asta.

In mod si mai surprinzator, capul de afis al serii, star-ul Greg Howe, nu ocupa decat locul 4. Deosebit de aglomerat si excesiv de tehnic, Howe a avut momente in care m-am intrebat daca calitatea sunetului de pe amp-ul lui e de vina pentru ce se-aude. Si nu stiu daca e bine ca intrebarea asta sa se nasca in capul cuiva. Altfel, desigur, Howe e Howe si trebuie sa-i dai ce-i al lui. Probabil unul din cei mai priceputi – si vreau sa subliniez cuvantul priceputi – chitaristi de pe planeta.

Locul 5 – nebunul Michael Angelo Batio. Daca vreti, pentru mine Batio e expresia perfecta a spiritului californian – dezinvolt, sincer, simpatic si destul de superficial. Ca si muzica lui, altminteri o circarie iscusita si inuman de rapida. Ca si chitara demonica pe care a inventat-o si pe care o vedeti in imagine. Despre care a declarat cu o sinceritate uimitoare ca trebuia s-o inventeze ca sa se diferentieze prin ceva de toti chitaristii dinaintea lui.

Locul 6 si ultimul – Richard Hallebeek. Un olandez. Despre care ar fi mult spus sa zic ca a fost o dezamagire, pentru ca nu asteptam nimic in mod special de la el. Si cu toate astea – stilul tern si tehnic intr-un mod neplacut, modurile ionice, dorice, eoliene, mixolidiene aranjate in feluri care nu mi-au transmis nimic, m-au facut in cele din urma sa ies din sala in timpul reprezentatiei lui.

Si cam asa. Un eveniment foarte, foarte tare, pentru care trebuie sa le multumim inca o data lui Corrado Sgandura si primariei Bucuresti. Urmatoarea editie pe 4 septembrie, iar despre concursul de tinere talente asteptam si alte marturii, ca eu n-am fost acolo 🙂

Greu de crezut 2

Bre cititorii nostri,

va intrerup de la preparatiunile de miel si pastarnac doar cat sa va semnalez un eveniment extraordinar (pentru mine, nu si pentru sor-mea) care va avea loc saptamana viitoare, pe 10 aprilie, in incinta teatrului Bulandra (!), sala Toma Caragiu.

El se numeste ziua chitarelor si se afla deja la editia a doua. Ce e si mai fabulos este ca acest eveniment s-a nascut din initiativa privata a unui chitarist italian, Corrado Sgandurra, combinata cu sprijinul Primariei Capitalei. Din acest motiv probabil va parea ciudat ca tocmai aici, pe acest blog, vom ridica oarece osanale institutiei amintite, dar in cazul de fata io una consider ca le merita.

De ce? Pai pentru ca altfel n-am fi avut niciodata ocazia sa-i ascultam pe Greg Howe (!) si Brett Garsed (!!) la Bucuresti, adica ceea ce se va intampla saptamana viitoare. Sau sa-i fi ascultat pe Dave Martone si Guthrie Govan la prima editie. Asta printre altii.

Si unde mai puneti ca intrarea se face numai pe baza de rezervare in limita locurilor disponibile, deci NU exista tarif de intrare.

Deci se poate.

Deci bravo Corrado si bravo primaria lu’ capitala. Io una va multumesc si probabil ca acelasi lucru il fac si toti maniacii de chitara din orasul asta.