Duminica asta facem picioru’ frumos

Ecuația ete simplă:

Mulți imbecili (unii chiar educați, vezi aici exemplul muzicianului Călin Cyfer) n-au votatără pe 11 decembrie. Unii că n-au avutără cu șinie, alții dă lene. P-ăștia din urmă chiar îi scuz, să moară Gigel. Da’ cu primii am ce am și nu mă las până nu-i pun atât de rău’ la panou rușinii, de nu mai calcă nici dreacu pe la ce-or face fiecare dintre ei, fie că e muzică, fie că e barbut. Iar asta pentru că procesoru’ lor rudimentar nu permitea un calcul relativ banal de genul n-am cu cine să votez = vot PSD = infractori = jaf generalizat și viol la drumu mare în România. Sau, și mai rău, n-am cu cine să votez, da’ bag ștampila pe agentul FSB Tăriceanu că e un liberal adevărat = scoaterea României de pe orbita civilizației. Așa stând lucrurile, prin urmare, ne revine tot noo sarcina să ieșim pe friguri și alte zloate să ne împotrivim lu Imperiu răului (care e și al prostiei, altfel n-ar propune amnistii & shit). Și că tot vorbeam de friguri, iete că dimanche e vreme taman bine de ciocnit un covrig pe strasse. Deci ne vedem, ne strigăm acolo.

weather

Sigur, pe de altă parte tot trecând timpu și tot observând că doar noi ieșim, mă întreb ce s-o întâmpla după ce consecințele firești ale biologiei n-o să ne mai permită atâta zburdălnicie. Just a thought.

Incredibil! Lista ruşinii e alcătuită din muişti!

Tocmai ce remarcam zilele trecute, că un anume subiect este exclus din discursul public după victoria lui Giohanis, când, iată, lista ruşinii a explodat.

Dar mai întâi subiectul: subiectul era că nimeni nu observase cum că nentu Alexandru Dughin, filozuofu de cafenea dat afară de prin universităţile moscovite, mare punător de umăr la victoria panslavismului galactic, deci acest domn şi-a văzut ruinate eforturile de astă vară când bătea drumu la Românica să vorbeşte cu prelaţii dă pacilea ca să convingă poporu să voteze cu PSD. Deci omu a luat-o pur şi simplu în mână, dacă se poate spune aşa, deşi la cât de venal e şefu său, donu liniştit Putin, credem că i-a dat-o şi la alte orificii. Sau măcar l-a pus să-şi deconteze beletele de avion dă i le plătise.

Deci taman ce observam io cum nu se vorbeşte despre asta, nu tu un Moise Guran, nu tu un Mândruţă, când iată: ciac-pac. A apărut lista cu oamenii care i-a făcutără bot lu don profesor Dughin şi ţine-te tati ce nume erau pe ea:

– Ceauşescu

– Vader

– Simona Halep

– Roberto Carlos

– biscuiţii Oreo

La care noi nu trebe să tragem dăcât o singură şi mare concluzie: nu numa că nu contează ce manevre face Dughin prin România, pentru că nu înţelege că poporu român nu e bărboşii ăia de predică ortodoxia pe la sate, da nici măcar nu contează cine e pe lista aia.

De ce? E foarte simplu: pentru că cine pizda noastră e Vladimir Ernu, sau Vladivostok Ernu, sau cum îl cheamă şi ce căcat contează ce doreşte el. Păi aţi văzut? E irelevant, deci hai să ne trăim în pula calului vieţile făcând abstracţie de această nulitate (literară, da) şi aia ie.

Ernu

Monica Macovei rimează cu Antena 3? Uneori da.

Să fim înţeleşi din start: acest blog nu este de stânga. Mai mult, acest blog nu votează stânga.

Acestea ziind fise, ne aplecăm asupra ofertei. Ea arată aşa, într-o ordine absolut aleatorie:

1. şifonierul Iohannis

2. Monica Macovei

3. Cineva de la PMP (cineva de la PMP degeaba, pentru că pe nimeni nu intzeresează cine candidează de la PMP, în ciuda a ceea ce crede tractorista de Elena Udrea; PMP este un partid inutil, care nu face altceva decât să alimenteze nişte fantasme de-ale lui Băsescu; fantasma că Elena Udrea, spre exemplu, e un politician, ceea ce nu e)

În fine. Revenind la opţiunile viabile, recunoaştem că despre şifonier nu ştim ce să credem momentan. E sobru, albastru, tuns, frezat, poate fi ok şi nu în acelaşi timp. Vedem.

Ajungem la Monica Macovei. O primă întrebare: de ce e isterică? De ce trepidează şi dă din picior? Şi de ce, mai ales, se compară pe sine cu Nelson Mandela? Da, aţi citit bine, mai deunăzi dalba noastră candidată s-a întrevăzut pe sine o glorie a luptei împotriva Apartheidului, ceea ce ne aruncă într-un scenariu pe care nu-l credeam posibil: cum ar veni, ca să traducem destinul lui Mandela într-o variantă dâmboviţeană, că Monica Macovei e de fapt o bravă cetăţeancă de etnie romă care luptă de zeci de ani pe meterezele rezistenţei împotriva statului român totalitar şi segregaţionist.

Foarte bine. Şi dacă lucrurile stau aşa, noi n-avem nimic împotrivă, pentru că n-avem nimic cu ţiganii. Nici chiar cu ăia care stau pe Piaţa Buzeşti şi se scarpină la coaie pentru că n-au avut cândva o şansă la educaţie, înţelegem care e problema şi suntem dispuse să punem umărul la o răsturnare de situaţie (care va dura totuşi între 50 şi 200 de ani). Dar. Dar. Monica Macovei are o problemă şi anume că este atât de isterică şi de necalculată în ce spune şi face (cum a fost sloganul ăla cu bătutul ţării, văleu!) încât aproape – atenţie, aproape – pare că urmează o cu totul altă agendă decât a ei.

Care? Nu ştim. Din bun simţ, nu putem bănui că face jocurile lui Voiculescu, deşi în momentul ăsta, la o judecată ceva mai primitivă, aşa pare. Sigur este că pentru moment îşi dă cu stângu-n dreptu într-un mare fel. Uitaţi-vă pe contul ei de facebook dacă nu mă credeţi.

monica-macovei

Cum vom sărbători intrarea la pușcărie a domnului Voiculescu

Căldură mare, monșerule. Cum se iscă oarece actvitități din alea solare mai șucare, cum o iau razna gândacii pe pământ.

Zilele trecute, par examplu, domnul Vladimir Putin se adresa direct lu popoarele rumân, polonez și turc, întrebându-le dacă sunt conștiente ce ditamai riscu presupune scutu american pentru liniștea și propășirea lor economică și socială. Cu alte cuvinte, vecinul nostru cel ofițer nu ne considera nește oameni. Ne considera nește vite care nu prea știe ele ce se întâmplă și-atuncea vine dumnealui de le explică. Crezând, cum ar veni, că noi uităm ce grozăvii a săvârșit poporul dumisale cel civilizat pe așeste meleaguri (dintre care unele de-abia ne chinuim să le lipim cu scoci) și că noi abia așteptăm salvarea mărinimiei sale, ca să-i sărim în brațe și să o punem de un concubinaj pentru încă fro 50 de ani.

În fine, vestea tristă, atât pentru mărețu om de stat, cât și pentru clovnu de sertar Alexandru Dughin, este că pe noi ne doare la brișcă de avertismentele, încruntăturile și întrebările sale. Ba mai mult, nu numai că știm ce presupune scutu american cu pricina, dar mai știm și alte chestii, pe care poporu rus le va uita curând. Știm de exemplu, cum se scrie pe blog. Adică cel puțin până va ieși Ponta președinte, vom mai ști asta. Știm și cum stă treaba cu vizitele lu domnu Dughin la cei câțiva bărboși din ortodoxia română. Într-adevăr, e singura cale de a rezolva ceva, aceea de a te adresa direct electoratului PSD în speranța unei viitoare teocrații sub patronajul Comunității Statelor Independente (btw, încercați să vă imaginați Belarusu independent; lmfao, lmfao, lmfao). Și mai știm, printre multe altele, că încercările serviciilor de a manipula opinia publică prin Antena 3 sunt cât se poate transparente, nu e nevoie să ai un aichiu mai mare de 20 ca să-ți dai seama ce și cum și de unde și prin cine.

Spun asta pentru că atât de oligofrenă a fost intervenția de acum două seri a magisterului Gâdea la haznaua cu pricina, care ce s-a gândit el? Disperat fiind că se năruie corăbioara de mucava odată cu sechestru pus pe pogoanele șefului său, a hotărât că e cazu, nici mai mult nici mai puțin, decât să dea cu barda în Statele Unite ale Americii. Adică n-a avut și el niscai milă, acuma că sărbătorim și noi un 4 iulie acolo, nu, marele său talent oratoricesc de pastor epileptic s-a rostogolit ca un tunet direct peste Casa Albă. Pentru că asta e forța lui Gâdea, să ne-nțelegem. El și dacă am fi sub stăpânire extraterestră, tot s-ar pișa pe ei și ar cronțăni vreo doi-trei alieni d-ăia scârboși la masa de seară.

Vestea proastă, însă (pentru ei) e că gata. Căcamatât a fost. Că vine, spre exemplu, 7 iulie, și Camelia Bogdan se va pișa pe ei. Că justiția, la o adică, ține loc de promisiunile deșarte pe care ni le aruncă acești mafioți învederați pentru care ne întrebăm, sincer, câte noi pușcării vor trebui construite.

Și că noi, cei care nu spunem uneori nimic și suntem (pe nedrept) considerați masă de manevră, vom sărbători condamnarea domnului Voiculescu printr-o mare, mare petrecere la Universitate, cu șampanie și tot ce mai trebuie. Una cum nu s-a mai văzut de când dădea Hagi goluri de la patruj de metri la campionatu mondial.

Dictatura lui Victor Ponta și motivul pentru care se vor folosi, de fapt, cocktailurile Molotov

Dragele babii,

Ne aflăm la o lună, cel mult două distanță de un nou 13-15 iunie 1990. Doar că de data asta, firește, pentru că anotimpurile au prostul obicei de a se succeda cronologic, ne vom afla în plină iarnă. O bună ocazie pentru Grinch, dacă există, să asiste la un Crăciun așa cum îi place: însîngerat (să nu vă gîndiți că mă refer la un Claudiu Crăciun însîngerat, ci la sărbătoarea în sine). Sigur, în același timp ne putem afla și la o lună-două distanță de un nou decembrie 1989, depinde cum vă place să priviți. Variantă care nu ar face decît să confirme, evident, sloganul conform căruia „Singura soluție înc-o revoluție”.

Lucrurile care vor duce la această situație sunt la mintea oricui. Să le recapitulăm:

– Mentalitatea cripto-comunistă deține în acest moment nu peste 50% din Parlament, nu 80%, nu 95%, ci undeva la 100% din Parlament. Da, that’s right, la 23 de ani după momentul decembrie 1989, situația se prezintă în acest mod, cel puțin conform consilierului prezidențial Cristian Diaconescu, cu care am avut ocazia să discut acum cîteva săptămîni. La propriu, adică, discuția. Variantă pe care personal n-o cred, dar nici departe de adevăr nu cred că e. Probabil că un procent de 90% e pe undeva mai corect.

– Opoziția nu există. Ori ea nu există din două motive: unu că nu deține în acest moment nicio figură fie credibilă ori remarcabilă și doi că și-a dat seama de un lucru destul de interesant, cel puțin din punctul ei de vedere: faptul că dacă va lăsa Piața să scoată castanele din foc în ce-l privește pe Victor Ponta (principalul vinovat al situației actuale), va putea să apară ulterior fără prea mari pierderi și să revendice ruinele a ceea ce va fi la momentul respectiv România. Sigur, asta se înscrie la categoria wishful thinking, iar ciuperca opoziției care va răsări după ploaie va fi mai degrabă halucinogenă. Să notăm aici și că toate aceste efecte actuale, ba chiar și cauza care stă la baza lor, sunt la rîndul lor efecte mai mici ale unei cauze mult mai mari: faptul că Traian Băsescu s-a înconjurat, sistematic, ani în șir, de oameni mediocri care se pliau perfect personalității lui egolatre.

– Trei la mînă este și cel mai grav aspect. Cu alte cuvinte psihologia inversă aplicată de Victor Ponta la momentul anterior busculadei în urma căreia a ajuns (ilegitim) la guvernare și care acum s-a transformat într-o adevărată înfierare proletară mînioasă (eu știu că tu știi că eu știam că nu cred ce promiteam acu an jumate, da nu contează, pentru că între timp deși eu știu că mă comport ca un element periculos la adresa siguranței naționale și știu că și tu știi asta, am să te conving că ce știi e de fapt eronat și că de fapt ceilalți sunt elemente periculoase pentru statul de drept). Clasic, nu-i așa, vechi de cînd lumea. Manual de psihologie clasa a patra, sau, mă rog, anul 1 de facultate.

Prin urmare, ca să revin, acești trei factori cumulați (și alimentați grav de sfidarea fără precedent pe care o practică Victor Ponta) vor duce la ceea ce se va întîmpla în scurt timp. Și da, ca să-i răspundem lui Tudor Chirilă (care apropos, în ciuda conflictului meu cu el, are o atitudine absolut remarcabilă vis-a-vis de ce se întîmplă în România acum), se vor folosi cocktailurile Molotov și nu numai. Motivul e firesc: foștii golani-ciumpalaci-ajunși hipsteri bla bla bla, acționează ca anticorpi și în momentul în care o țară întreagă se duce dracului se văd nevoiți să reacționeze. Cu alte cuvinte să acționeze ca efect al cauzei (și pe măsura) care este Victor Ponta. Și ca o paranteză, da, mă văd nevoită să mă întreb: ok, o grevă generală nu e posibilă în acest moment, pentru că Piața are în mod evident un caracter eterogen; și cu toate astea, măcar o dictatură a pizdii n-ar fi posibilă? Mă refer, desigur, la Daciana Sârbu, care dacă ar avea vreun pic de conștiință (jos sau sus, nu contează) ar acționa ca atare.

În orice caz, ca să concluzionăm: situația va deveni în curînd extremă, așa cum îi place lui Victor s-o definească. Dar ce e și mai important de remarcat este disperarea, la propriu, de care e cuprins Victor Ponta însuși. Știind foarte bine că sistemul este heteroclit și, prin urmare, predispus la breșe, e cît se poate de avizat asupra faptului că nu are, de fapt, nici un atu – jandarmii nu sunt toți idioți sau inumani, zecile de mii de furnici pesediste la gîndul cărora juisează penalul Dragnea sunt, la rîndul lor, oameni cu preferințe și simpatii, iar ideea conform căreia marele public poate fi mințit și orgasmează la vederea jocului de-a dreptul dictatorial pe care-l face, e pur și simplu ilară.

Cu alte cuvinte, da, Victor Ponta se manifestă cu toate „prerogativele” unui dictator. Cît despre argumentul ultim al disperării lui și despre care a scris mai toată lumea, inclusiv Dan Tapalagă, este și cel care ar trebui să fie, pentru el, cel mai pragmatic: voturile pe care le pierde și, implicit, căderea liberă în sondaje.

Vă dați seama, așadar, ce tristețe nemărginită a ajuns să-i cuprindă suflețelu dacă trece (cu bocancii) pînă și peste acest lucru.

Protestul Roșia Montană, săptămîna 3, luna1: OCCUPY

Prieteni,

Zilele trecute s-a petrecut un eveniment ușor nebăgat în seamă: s-a stins din viață Marina Chirca, membră a grupului de rezistență anticomunistă de la Nucșoara alături de ceva mai cunoscuta Elisabeta Rizea.

Genul de persoană despre care niște Costi Rogozanu, Dan Tapalagă și Lucian Mândruță contemporani vremii respective ar fi spus că este o hipsteriță care se opune investițiilor străine. Dar asta doar pentru că ei au fost, sunt și vor fi mereu niște imbecili. Cît despre doamna Chirca, ea pur și simplu ura comuniștii, iar dacă asta se poate numi naționalism retrograd, atunci fie, să admitem că această femeie avea sentimentul că acești indivizi aduc în traistă o ideologie care va face mult rău țării unde se născuse. Timpul i-a dat dreptate.

Viața acestei femei însă, este importantă și dintr-un alt punct de vedere al problemei. Sau al dezbaterii, să zicem. Unul de factură ideologică, în care, la trei săptămîni după lansarea proiectului Roșia Montană în Parlament, strada a convins că se pot face lucruri istorice într-un mod pașnic, nonviolent. Or tocmai, ea, Marina Chirca, nu credea lucrul ăsta. Ea își lua desaga în spinare, dar nu cu zarzavaturi, ci cu arme pe care i le ducea cadou lui Toma Arnăuțoiu, tocmai pentru că știa că nu se poate discuta omenește cu viitorii ilegaliști. Timpul i-a dat dreptate și aici.

Fapt care ridică următoarea întrebare: protestele noastre pașnice vor avea vreo eficiență? Pentru că gașca PSD e versată și va împinge lucrurile exact acolo unde i-a convenit pînă și lui Napoleon cel mai puțin: în iarna rusească pe care țărișoara noastră o cunoaște atît de bine.

Scriitorul Peter Gelderloos infirmă acest lucru într-o carte scoasă recent (vara anului 2013) în America:

failure of nonviolence

În această carte, ni se explică ceea ce este evident din titlu, dar și din volumul publicat anterior de același om: How Nonviolence Protects the State.  Din păcate însă, lucrarea nu oferă detalii foarte multe despre fenomenele sociale pe care le numește chiar la deschidere – Arab Spring și Occupy. Criticile cele mai vehemente la adresa ei, cel puțin, acuză că primăvara arabă este acoperită pînă aproape de zero, autorul acordîndu-i nu mai mult de un capitolaș amărît.  Cît despre cazuistica Occupy din America,  care altminteri este la liber pe ditai internetul, omul sucombă și mai rău: spațiul pe care îl ocupă (sper că remarcați cum introduc subliminal acest cuvînt), deci spațiul pe care îl ocupă mișcarea respectivă ajunge să acopere un total absolut colosal de o pagină și jumătate. Bine, dar ce scrie în rest, veți întreba? Păi, una la mînă că pentru a afla răspunsul la această treabă puteți comanda voi înșivă cartea, pentru că e bine să fim la curent cu ce se petrece din punctul ăsta de vedere prin lume și doi la mînă vă spun eu pe scurt: domnul Gelderloos demonstrează că mișcările pacifiste au avut mai multe șanse de reușită atunci cînd s-au diversificat din perspectiva mijloacelor de exprimare, ajungînd uneori chiar și la violență. Abia atunci și numai atunci au o șansă să fie luate în considerare, spune el, lucru pe care dacă ajungem să-l privim din punctul de vedere al poveștii cu Siria, ajungem totuși să-l admitem și să-l infirmăm deopotrivă.

În fine, cîteva pagini puteți răsfoi chiar voi aici. La polul opus putem recomanda totuși următoarea lectură, fie și numai pentru motivul că din cadrul acestei mișcări, sau hai să zicem la îndemnul ideologilor de acest gen, s-a aprins flama de cele mai multe ori.

historicalfailureofanarchism

Ca și la exemplul anterior, evident, titlul este self-explanatory. Dar și corect? Și corect, am zice. Nu există nici măcar un exemplu în istorie de societate sustenabilă, din toate punctele de vedere, în virtutea principiilor anarhismului. Cel mult, probabil că se poate afirma următorul lucru: da, anarhismul a fost scînteia de care era nevoie ca lucrurile să ajungă (în Spania, sau altundeva) pe o anumită masă de negociere. Doar că din punctul strict de vedere al ideologiei în cauză, succesul s-a cam și oprit acolo.

Vorbim, așadar, în cazul nostru, de o situație complicată, în care pacifismul dă roade, dar este evident că nu se poate opri aici. Și-atunci, pe cale de consecință este nevoie să ne asumăm, nu anarhismul, ci rezistența, iar modul contemporan prin care omenirea a aflat că poate face acest lucru și care poate că l-ar fi ajutat și pe Bakunin în momentele de restriște, este mișcarea Occupy. Care vor fi rezultatele și cît de mult vor fi dispuși oamenii din piață să recurgă la acest gest, nu știm încă. E o idee care va fi în testare în România, București. Mă scuzați, la a doua testare, că s-a încercat și în anii 90, iar Iliescu e în continuare bine-mersi.

Poate reușim acum? Nu știm. Dar vom începe de vineri, 20/09, în parcul Izvor.

Marina Chirca, here we go. Ne aduci și nouă niște arme? Neletale, măcar, ca să împăcăm ambele tabere?

După cum se vede din titlul postării, suntem pregătiți pentru o luptă de durată.

Nici, nici, nici, nici.

Babelor,

Ieri-alaltăieri, scandal: noi arestări în vămi, de data asta în cele din porturile Constanța și Agigea. Printre implicați, un senator PDL (Mircea Banias) și un secretar al MAI (Laurențiu Mironescu), din aceeași mocirlă politică ca domnul Banias.
Acum, după mine ăsta ar fi trebuit să fie un prilej de bucurie: deși PDLul este la putere, membrii – de vază, chiar – ai partidului sunt cercetați și inculpați. Un lucru bun, s-ar putea spune.
Însă nu de aceeași părere este tovarășul Ponta. Acest băiat mic, complexat și plictisitor, ajuns din neglijența celor maturi șef al PSDului, a găsit o bâtă, a ridicat-o, și a trântit-o în mijlocul bălții, afirmând că anchetarea lui Banias și Mironescu este de fapt o manevră politice ale lui Băsescu; Banias ar fi vrut să treacă de la PDL la PSD, iar Băsescu ar fi poruncit ca acesta să fie aruncat în căcat pentru a lansa un avertisment la adresa celorlalți PDLiști cu dor de ducă. „Din PDL nu ieși decât în cătușe”, cum ar veni.
Iar cum orice parlamentar PDList ar putea, cel puțin teoretic, să treacă în opoziție, deduc de-aici că conform teoriei lui Ponta nici unul dintre aceștia nu ar trebui să fie anchetat. Sau? Pe de altă parte, nici parlamentarii PSD nu trebuiesc anchetați, pentru că tot lucrătură politică s-ar chema că este.
Prin urmare, Ponta ne sugerează că toți parlamentarii sunt mai presus de lege. Nu asta a spus, dar asta este concluzia logică a declarațiilor sale. De mirare, având în vedere că Ponta pretinde că ar fi fost procuror. Și că același Ponta speră să ajungă cândva prim-ministru (ceea ce sper să nu se întâmple, desigur).
În plus, aș mai spulbera puțin logica și așa șubredă a tânărului PSDist, și anume că bineînțeles că PDLul ar fi profitat mult mai mult dacă ar fi așteptat ca Banias să treacă la PSD, ar mai fi lăsat să se scurgă vreo două-trei săptămâni, și abia apoi ar fi lansat atacul împotriva sa (întâmplător, cred că nu a fost un atac comandat, ci că cineva chiar și-a făcut treaba. Din păcate, am mai multă încredere în Justiția Română decât Victor Ponta, ceea ce este trist). Mesajul trimis PDLiștilor ar fi fost la fel sau poate chiar și mai clar, PSDul s-ar fi trezit cu un scandal cât casa în propriile rânduri și Băsescu ar fi putut spune „uite cine pleacă la PSD, toți corupții”.
Aș fi vrut să vorbesc și depre declarațiile lui Crin Antonescu în același caz, dar văd că dânsul a avut o prezență de 1,4% la voturile finale asupra proiectelor legislative din parlament, deci nu îl pot considera o prezență reală pe scena politică românească – și dacă nu există, de ce să mai vorbim despre el?

Vă pup,

Rhetta