Muzica de cacat

Am vrut demult sa deschid discutia asta inflamatoare pe acest blog glorios, dar, iata, de-abia acum a venit momentul.

Totul a pornit de la un drum pe care l-am facut cu Rechinroll asta vara la mare. Cum mergeam asa, la un moment dat a rupt tacerea care intrase in masina pe geam de la, probabil, abatoarele din zona. A scos un CD din buzunar.

– E ultimul U2, a zis, serios. Po’ sa-l bagi un pic, are niste piese misto.

– U2? am remarcat cu scarba.

– Da, nici mie nu-mi plac de obicei , da asta chiar are cateva chestii reusite.

– Vasile, am zis, din ce in ce mai oripilata. Da’ tu ii urai p-astia, ca si mine.

– Bine, cum vrei, a conclus.

Mai mult ca sa-i fac pe plac am introdus cd-ul in player, desi mainile imi tremurau de groaza. Ca si triunghiul bermudelor, farul din Alexandria si neamul romanesc, U2 e realmente pentru mine unul din fenomenele inexplicabile ale planetei. Adica cum poti sa faci o muzica atat de slaba si sa ai un succes colosal. Incredibil. Totusi, l-am bagat.

Am ascultat in tacere una din piesele care-i placeau lui Vasile. Am observat, cu groaza, fenomene medicale ingrijoratoare care incepeau sa mi se manifeste din piele, de sub ochi, din cur. O mana mi s-a scofalcit instantaneu, era sa intru intr-un tir. Picioarele au inceput sa-mi tremure, am bagat fara sa vreau a opta in loc de a treia si masina a luat-o in marsarier la respectabila viteza de 180 la ora. Am oprit muzica urgent in clipa cand am vazut ca am clabuci la gura.

– Ba Vasile, am zis, nu se poate, nu se poate, da-o-n pizdele ma-sii! Ce fac astia aici e muzica de restaurant, e muzica de nici la crasmele alea de pe marginea drumului n-asculti. Bagami-as… (si aici a urmat o injuratura pe care nu pot s-o reproduc, ca as deveni de-a dreptul grobiana).

In continuarea drumului am decis sa trecem evenimentul sub tacere, eu dorindu-mi sa ma fi nascut pe o planeta fara U2, el probabil la fel.

Concluzia e simpla. Oamenii pot fi impartiti in doua categorii: cei carora le place U2 si cei carora nu. Cei din prima sunt niste imbecili, cu riscul de a-mi ridica in cap mai bine de jumatate din cei care contribuie pe acest blog. Si totusi trebuia sa iau atitudine in fata a ceea ce cred ca e cea mai oribila muzica facuta vreodata.

Ah, ba nu. Mai e una.

In panoplia ororii muzicale, alaturi de U2 se inscriu cu aproape acelasi punctaj Radiohead. Nenumarate persoane au facut in ultima vreme nenumarate incercari de a ma converti la aceasta muzica sinistra. Rezultatul a fost mereu acelasi. Ascultand lalaielile lipsite de talent ale lui Thom Yorke, incepeam sa ma dau cu capul de pereti, sa musc din obiecte metalice, sa injunghii oameni fara nicio vina.

Verdict: cineva sa-mi explice cum sunt posibili U2 si Radiohead, doua trupe fara de care muzica lumii n-ar pierde absolut nimic. Planeta s-ar invarti mai departe, mai vesela si mai sanatoasa fara aceasta plouare fonica fara precedent.

Mo’ dreads.

Babelor,

Formaţia asta a mai fost pe-aici, dacă îmi aduc bine aminte, da’ ştiu că n-o să se supere nimeni important dacă o mai pun odată: Easy Star All-Stars – Climbing up the Walls.

Impactul lui Barack Obama asupra muzicii

Babelor,

Promisesem anterior că mă duc la culcare, dar uitaţi că nu mă ţin de cuvânt, pentru că am o mare teamă. Este vorba, după cum reiese din titlul postului, despre influenţa probabil nefastă a lui Barack Obama asupra muzicii, să zicem, pop – dacă prin pop înţelegem popular/ă.

Ascultând ultimul album System of a Dawn, m-am speriat îngrozitor. Dar îngrozitor. Pentru că mai toate versurile formaţiei respective aveau o legătură mai mult sau mai puţin directă cu preşedinţia lui George W. Bush. Şi SoaD nu sunt singurii: Nine Inch Nails, Radiohead, Pearl Jam, Eminem – mai toţi au avut o problemă cu Bush. Şi stau şi mă întreb despre ce o să cânte ei acum. Despre răul făcut de America? Greu de crezut; doar ei, ăştia numiţi mai sus, l-au susţinut pe Obama, şi acum Obama reprezintă America, deci nu mai poţi să lălăi că America este de căcat, că dai în Obama. Nasol, da.
Iarăşi, tot hip-hop-ul vorbeşte de obicei despre Bad White Man sau despre nedreptăţile suferite de afro-americani. Dar acum unul dintre este preşedinte, deci cam toate lyricsurile lor nu mai au nici un sens. Iarăşi, în Heavy Metal şi Hardcore s-a cântat mult despre Bush. Ce se fac ăştia acum? Ce sursă de supărare mai au bieţii oameni?

Treaba este groasă, oameni buni. Groasă rău. Băieţii despre care am vorbit trebuie sau să îşi schimbe meseria, sau să cadă pe gânduri (ceea ce nu prea le stă în fire, ca să fim cinstiţi), sau să se apuce de muzică pur instrumentală.

Urâtă dilemă. Foarte urâtă. N-aş vrea să fiu în locul lor.
A, dar nici nu sunt.