1 mai.

Babelor,

După cum se știe, ziua de 1 mai este una tristă, în care jumătate din București pleacă în Vamă iar cealaltă jumate își plânge de milă că n-a avut bani să meargă și ea și să petreacă alături de niște băieți urâți și niște fete frumoase care trebuie să bea 9 beri pentru ca băieții ăia urâți să li se pară atât de puțin urâți încât să le ofere o muie plictisită la umbra unui cort chinezesc de doi bani.
Ei bine, eu una m-am distrat de minune chiar aici, în minunata noastră capitală.
M-am trezit pe la 10 în ciripit de păsărele. Am împușcat două cu pistolul cu aer comprimat, am închis geamul și am mai dormit o oră. După care mi-am băut cafeaua, m-am urcat în Suburban și m-am dus la bancă să scot niște bani pe care să-i cheltuiesc aiurea. Când m-am întors de la bancomat, un băiat tocmai îmi strecura o hârtie sub ștergător. I-am tras un pumn în ceafă și l-am întrebat ce vrea să fure.
– Nu fur, a zis jignit, vă dădeam un manifest…
I-am luat manifestul din mână și l-am citit. Vedeți și voi despre ce era vorba:

– Nu se înțelege nimic, i-am zis. E o tâmpenie cap-coadă. Cine a scris gunoiul ăsta?
– Noi, grupul Mâna de Lucru, a zis tânărul mândru.
– Și ce înseamnă?, am spus. Uite, din text nu reiese nimic: nici care-i problema, nici ce vreți, nici de ce. E penibil. Am văzut sloganuri anti-Becali de o mie de ori mai inteligente.
– Nu-i adevărat, a spus tânărul.
– Ba e. Și în definitiv, care-i mâna ta de lucru?
– Poftim?
– Mâna ta de lucru. Mâna cu care lucrezi. Lucrezi, nu?
– Păi, eu sunt student, a spus băiatul.
– Și nu lucrezi?
– Păi, studiez…
– Deci nu lucrezi, am insistat.
– Încă nu…
– La ce ești student?
– La litere.
Era în continuare cumva mândru, semn că nu înțelegea absolut nimic.
– Și ție îți place ce scrie aici?, am zis.
– Da, a spus el.
– Bine, am zis.
M-am urcat în mașină prinzându-i din greșeală mâna în ușă și m-am dus acasă.
Acolo, surpriză: o femeie cu părul vâlvoi mă aștepta în bucătărie, mâncând plăcintă. Avea o figură cunoscută și semăna cu un tanc, deci am dedus că era vorba despre sora mea dispărută, Veta.
– Rhetto, a zis, să mergi diseară neapărat la teatru. E un spectacol pe nume Raoul, la TNB, cu nepotul lui Charlie Chaplin, e extraordinar, e fantastic, e de o mie de ori mai bun decât Chaplin, o să vezi, o să vezi tu…
După care a luat o pâlnie din dulap, un umeraș din șifonier, un pistol cu apă din sertar și a plecat.
Chestia cu teatrul suna interesant. Am sunat-o pe Institutul Francez, care avea o legătură cu spectacolul respectiv, și i-am zis că vin și eu. Institutul a zis că sigur, nici o problemă, mă bagă ea cumva.
Am ajuns la TNB la opt fără un sfert. Puhoi de lume bună, l-am împuns cu umbrela în burtă pe Andi Vasluianu, când să-i cer scuze m-am pomenit față-n față cu Silviu Gherman, când să mă întorc în partea cealaltă, că Gherman era cu gagică-sa, am dat de dramaturgul Peca Ștefan. N-am salutat pe nimeni și am intrat în clădire.
(O paranteză, după cum vedeți: cineva a pus niște schele pe TNB. Arată parcă ceva mai bine decât înainte.)
Spectacolul era de fapt un one-man-show și conținea elemente de dans, teatru, mimă și încă niște chestii. Per total a fost ok, dar totuși nu pe măsura aplauzelor parcă prea entuziaste, mânate probabil de prețul biletelor (între 30-100 RON). Adică omul se mișca bine, uneori chiar foarte bine, și câteva chestii erau chiar de nota zece (dansul cu oglinda, faza cu mâinile, peștele uriaș, meduza), dar alteori gagurile erau învechite (și oricum cam multe) și unele momente cam lungi. Dar cum a fost gratis, a meritat cu vârf și îndesat, și publicul a râs mult, ceea ce m-a bucurat, având în vedere că toți cei prezenți în sală n-au ajuns anul ăsta în Vamă.
După care am mâncat o salată în Shift, m-am mirat că n-o mănânc la jumătate de preț la Clubul Țăranului, am dat peste cap o bere și, ieșind din local, un cocalar care mergea în direcția opusă mașinii mele cu bicicleta și m-am grăbit să vin acasă să vă spun care mai este pulsul orașului.

Vă pup,

Rhetta

Reclame

Un vis foarte ciudat.

Babelor, mezami,

De la o vreme-ncoace, ne napadesc ca furnicile stiri cutremuratoare si preziceri care mai de care mai prapastioase si mai pline de de horror. Calamitatea care ne paste e ca cica se-ncalzeste planeta mai ca un motor de dacie ceneu cu sau fara lichid de racire (ca tot aia era).  S-a strâns prea mult gaz cu efect de sera, deci o sa ne miroasa gura a flori. Avem masini nesimtite, nu mai mergem pe jos la pâine, facem gratare si barbechiuuri în nestire, taiem copacei, facem foc cu lemne în padure, la tara sunt prea multe vaci (si e dovedit stiintific ca numai o basina de vitel face o gaura cât Pentagonul în stratul de ozon). Aruncam PET-uri si scuipam inconstient ciungi pe jos de nu mai respira planeta, prea mult dioxid de carbon de la sifon si sprituri…

Deci ar fi groasa. Urgie. Se scumpesc cuburile de gheata, vreo doi-trei ani cica o sa mergem la mare în decembrie, o sa culegem via în ianuarie, dupa care o sa agonizam sfârâind si o sa crapam prajiti ca niste tântari pe lampa cu ultraviolete, sau înecati în asfaltul topit (de-aia s-ar pune borduri peste borduri, Pitice).

Ziceam eee, rahat, asta iar e o conspiratie cu maiasi sau incasi sau sopârlieni. Sau pur si simplu au aia probleme cu tiroida (v-ati uitat atent la televizor la prezicatorii de canicule ? Cam toti au gusa, ochii iesiti din orbite, tropaie marunt, tremura, transpira, e ceva în neregula). Adica nu credeam o iota, cum naiba sa cred când ca m-am cacat sinistru pe mine de frig toata iarna asta care a trecut, dârdâind albastrui si cheltuind pe încalzire un buget cu care grecii ar da zece ani la rând al cinspelea salariu, asta ca sa va faceti o idee.

Azi-noapte însa am avut un vis ciudat care înca ma rascoleste, trebuie neaparat sa vi-l povestesc. Se facea ca eram undeva aproape de Polul Nord. Soare, cald, frumos, eu mergeam linistit pe ce mai ramasese din banchiza, o bucata mare cam cât parcul Ioanid. Dau deodata peste un urs polar, mare, alb, puternic, cu o coada lunga si stufoasa, asezat în fund pe marginea banchizei, înconjurat de vreo cinci undite arucate-n apa. Alaturi, o vulpe argintie.

–         Bonjur, zic. Ma cheama Alexandru.

–         Raoul. Încântat. Ea e Lavinia, prietena mea. Luati loc, va rog.

–         Sarut mâna doamna, mersi. Muşcă ?, zic, facându-i complice cu ochiul lui Raoul si aratând spre undite.

–         Ce, astea ? Aaa, nu muşcă, n-are cum, nu mai sunt pesti, ce sa muste, noi ne racorim la o bere, agatam sticlele de undite si le tinem în apa, la racoare. Mai vindem la turistii astia când vin aici la plaja. Doriti ? Azi e on the house, ca închidem si plecam.

–         Multumesc. Raoul trage de o undita, scoate un ciorchine de sticle, luam fiecare câte una, ciocnim. Buna berea.

–         Daca nu sunt indiscret, parca nu aveati coada, ultima data. Cum se face ca…

–         Domnule, zice, logic : peste nu mai e. Copci canci, pe cine sa mai pacaleasca Lavinia ? Nu, iubito ? Dealtfel nici patinoar nu mai avem, acum e piscina.

–         Înteleg, zic. Dar unde plecati ?

–         La San Diego, cu contract pe un an la zoo, dupa care ne stabilim la Brigitte Bardot, avem prieteni acolo niste foci. Iertati-ma, domnule Alexandru, trebuie sa va lasam, în cinci minute s-a topit toata banchiza. Lavinia, urca-te pe spinarea mea. Sper ca stii sa înoti, nu ? Te pupam.

Din banchiza mai ramasese cât de pus într-un whisky, când m-am trezit într-un lac de sudoare rece. La radio ziceau ca erau minus patru grade Celsius prin Bretania. Ce sa cred ?