Muzici de câteodată

Oamenilor,

Cu riscul să fiu pusă pentru iarnă la borcan, cu sare grunjoasă și mărar, de verișoarele mele sau de careva dintre voi, pentru gusturi muzicale ocazional hipsterești, scot din nou trei degete din borcanul meu cu ștevie, ca să vă prezint imnul răsăriturilor din ultima multă vreme. Din care, ca orice babă care se respectă, am văzut de două ori mai multe decât apusuri. E un paradox temporal, nu întrebați, îl repar io când am timp. Până una-alta, Family of the Year, cu The Stairs și niște versuri pe alocuri puțin cam prea sunny, cam prea din vârful buzelor, dar cumva fix ce trebuie.

Dacă nu vă place muzica, eu zic să vă consolați cu faptul că videoclipul e chiar stupid, cu imaginea lui 70-istă și cu candid camera mânuită de un unchi beat la un barbecue fumat, într-o duminică de care nu are chef nimeni. Asta ca să nu ziceți că nu v-am ajutat niciodată.

More shit that really happened

Babelor,

Descopăr cu tristeţe că în vacanţă mi-am pierdut până şi ultima brumă de coerenţă. O declar nulă. Dacă o găseşte careva în nisipul plăjii din 2 Mai, să mi-o trimită pe mail.

Mai zic aici nişte amintiri, probabil reale:

Un răsărit în Vamă. Eu şi cu încă două babe stând pe un baldachin de lemn. Mai sunt opt minute până apare soarele. Golesc o sticlă de bere, sunt tristă că nu mai am încă una, dar nu pot să plec să cumpăr. Oameni, câini, toate privirile îndreptate către mare. Pe lângă noi trece un băiat la vreo 22 de ani. Fuge. Urlă: „te omor, bă!”. Are loc o ciocnire între el şi alt băiat, cam la aceeaşi vârstă. Amândoi sunt beţi. Primul băiat, mai supărat, mai puternic, îi cară pumni în cap celuilalt, care se apără puţin mirat, puţin împăciuitor. Deducem că este vorba despre o ceartă mai veche, ceva în legătură cu o gagică. Bătaia este destul de dură. Lumea priveşte, comentează: „lăsaţi-i să se bată!”. Latră un câine. În cele din urmă, nişte prieteni ai celor doi intervin, încearcă să-l ţină pe primul băiat. Acesta totuşi scapă din când în când, mai dă câte un pumn. Îi sparge arcada băiatului al doilea. Sânge pe nisip. O fată – probabil prietena băiatului doi – plânge sacadat, de parcă n-ar mai putea respira. Plânge horcăind. În cele din urmă, băiatul Unu este imobilizat. Momentul potrivit pentru băiatul Doi să se apropie sângerând şi să zică „ce-i băi, ce-am făcut? De ce?”. Băiatul Unu scapă din strânsoarea prietenilor, îl mai pocneşte de câteva ori pe băiatul Doi. Lumea începe să intervină mai serios, a curs deja prea mult sânge. Băiatul Unu este ţinut de vreo şase persoane, în timp ce alţi trei-patru indivizi se îndepărtează alături de băiatul Doi. Poate că merg la un dispensar, dacă există vreunul în localitate. Lupta s-a terminat, băiatul Unu se pierde şi el în zare, condus de câţiva din gaşca lui. O fată se întoarce, caută ceva în nisip: o pereche de adidaşi. Îi găseşte şi pleacă cu ei. Totul a decurs foarte repede, soarele încă n-a răsărit. Ne uităm către mare. Se vede o linie de lumină. „Uite-l, bă!”, zice cineva. Are dreptate. Mai stăm cinci minute, fumăm o ţigară, ne căutăm de-o ciungă, n-o găsim, plecăm.