In God we must

Oamenilor,

Ştiţi că sunt o babă RATB-istă. Dacă are roţi de vreun fel, scaune şi un număr în frunte, cel mai probabil am fost la bord. Aşa am avut privilegiul de la observa o gamă întreagă de comportamente care de care mai bizare: unii oameni se scobesc în nas în mijloacele de transport în comun, alţii se confesează, alţii îşi aruncă genţile de cum se urcă pentru a ocupa un loc la care doar peste cinci minute pot să ajungă, călcând peste toţi călătorii dintre ei şi obiectiv. Toate astea ca să coboare apoi la prima, evident. Alţii put, ceea ce nu este în sine un comportament, ci doar simptomul unuia. Dar e atât de notabil încât nu poate fi trecut cu mirosul.

Şi mai sunt unii care alungă muşte. Sau aşa credeam eu, până mi-am dat seama că muştele nu prea zboară în februarie. Sau nu la patru pasagere deodată, că păreau spălate totuşi. Totuşi vă jur că fetele alea, tinere toate şi frumoase şi aparent sănătoase, alungau muşte sau ţânţari. Pentru că-şi agitau mâna dreaptă într-un fel care semăna a cârcel, cu o convingere demnă de o cauză mai bună. Dar staţi, oamenilor! Ce cauză mai bună? În ce eroare eram io cu ţânţarii şi muştele şi rahaţii şi bla. Oamenilor, autobuzul în care eram tocmai trecea pe lângă una din cele în jur de 150 de biserici din Bucureşti. Sau poate pe lângă alta de vis-à-vis, că n-ai de unde şti la cât sunt de peste tot. Persoanele alea se supuneau unui ritual imemorial, numai că spre deosebire de strămoşii lor pentru ele avea aceeaşi semnificaţie ca aranjarea unei şuviţe de păr.

Oamenii îşi fac cruce când trec pe lângă o biserică aşa cum când întâlnesc pe cineva cunoscut îl salută: ca semn de respect. Asta înseamnă că în acel moment, acel gest înseamnă că cel care-l face salută existenţa unui loc sacru şi îşi aminteşte, fie şi în treacăt, de apartenenţa la ceva. Dar nu mai înseamnă deloc acelaşi lucru dacă e făcut în timp ce vorbeşti la telefon despre situaţia amoroasă a nepoatei vecinei, în timp ce cauţi ceva într-o sacoşă plină de pătrunjel şi mărar sau în timp ce te scarpini la cur. Când faci chestiile astea eşti în cu totul altă lume decât cea în care îţi manifeşti respectul faţă de o chestie sacră în care pretinzi că crezi. E ca şi cum ai vorbi la telefon în timp ce faci sex (cu altă persoană, ca să fie clar), pentru că ambele chestii ar trebui să se întâmple doar între tine şi altcineva. Fără public, fără să fii cu gândul la zarzavaturi în acelaşi timp. Iar când gestul de respect e făcut şi într-un context fals şi într-un mod  irecognoscibil (pentru că în continuare jur că agitarea oblică a mâinilor numai a cruce nu arăta, am văzut şi eu cruci în viaţa mea totuşi) şi arată teribil de mult a spasm compulsiv, te pune automat în boxa cretinilor. Amin.