LA PLIC

Asteptam deja de ceva vreme sa scriu pe subiectul asta si nu se ivea ocazia. Acum a aparut.

Cred ca am mai spus povestea asta, dar poate unii n-au auzit-o. Si nici n-am asezat-o in scris.

Totul a inceput cu un cort Sinaia 2, pe care eu si sor-mea nu stiam sa-l asezam pe plaja din 2 Mai. Dar interventia divina ne-a trimis o gramada de tineret misto, care a pus mana pe cazmale si lopeti, facand treaba sa para o joaca.

Ceva mai tarziu, eu am citit intr-un club din Bucuresti, iar una din tinerele cu cortul m-a recomandat mai departe. Adica forurilor de decizie ale Revistei la Plic, un proiect care de-abia incepea.

Bon. Revista la Plic este chiar ce se intelege prin asta, adica o revista intr-un plic. Creatie a asociatiei Oberliht in care, pe langa publicatie in sine, gasiti de-obicei o gramada de minunatii pe numele lor cadouri si atentii. Amintesc aici de proiectul saculetilor de pamant ai Sandei Watt, care, asa cum am declarat si public, mie mi-au rapit inima.

Mai departe. Cunoscand o parte din colectivul Revistei la plic, sentimental vorbind am fost arestata si mai tare. Asta pentru ca era vorba de oameni langa care iti facea placere sa stai, cu care iti facea realmente placere sa vorbesti. Fara sa mai socotesc numele care apar de obicei in paginile revistei – Crudu, Vakulovski, Mocanu, Tupa, Ernu, Macrinici etc. etc. etc.

Conceptual vorbind, revista e bine asezata si se axeaza pe emulatia artistica din Republica Moldova. Asta nu e insa decat ca si cum ai scurma coaja fenomenului foarte, foarte superficial. De fapt e vorba de mult mai mult; e vorba uneori de rolul finantelor in arta contemporana, alteori de instalatiile tinerilor artisti moldoveni in vest, sau poate de teatru documentar cu subiect controversat – revolta anti-neocomunista din Chisinau, aprilie 2009 – sau poate pur si simplu despre aspiratia lor la valorile unei lumi normale. Din care, apropos, daca ii veti citi veti realiza ca fac parte. Ba uneori chiar ne reamintesc si noua care anume sunt ele.

Aici una din cartile postale primite in Revista la Plic. Mi s-a parut excelenta.

____________________________________________________________

In fine. N-am sa mai insist mult asupra continutului, pentru ca vreau sa-l descoperiti singuri. Am sa scriu in schimb despre doua lucruri care m-au intrigat:

1. Interesul manifestat la un moment dat ca Revista la Plic sa devina – d.p.d.v. al apsectului probabil – un soi de „––„. Care „––” a lasat „––” in urma in „––- –––– – –– – – ––-.

Parerea mea este ca nu e cazul. Spre deosebire de „––” si „Decat o Revista”, Revista la Plic este una din putinele insule de autentic si genuin. N-am nimic cu cele doua publicatii amintite, ba chiar mi se pare excelent ca exista. Si cu toate astea, asa cum am mai tot spus-o, ele se adreseaza asa-numitului public ubercool, sau hype, sau cum vreti sa-i ziceti. Adica in mare masura acelui balon de sapun eclectic si lipsit de autoironie, definit in mare masura de activitatea pe feisbuk, gata sa pocneasca la prima schimbare de paradigma culturala.

Iar asta nu e o judecata de valoare, ci, din pacate, un diagnostic.

2. Vorbind ieri cu anumite persoane din colectivul Revistei la plic, am aflat cu mahnire despre lucrul care doare cel mai tare – finantele. Si anume ca desi au un tiraj mic cu cost de 10 RON/exemplar, ei nu reusesc sa vanda tot. Asta in conditiile in care – atentie – spre deosebire de –– si DoR, isi platesc colaboratorii. Iar trecerea revistei prin vama moldoveneasca e probabil o epopee care necesita un numar – sau un roman – separat.

O asemenea situatie mi s-a parut inacceptabila, drept care m-am decis sa va cer ajutorul. Adica sa va rog sa duceti vorba mai departe despre proiectul lor, sa-l cumparati – pentru ca merita – si sa ne gandim si la alte feluri in care ii putem ajuta. Eu si sor-mea avem ceva in plan, sa vedem daca o sa iasa.

Numarul 2 integral poate fi citit aici daca vreti sa va faceti o idee, iar aici puteti cumpara online Revista la Plic.

Noi ii vom adauga in blogroll, in vreme ce de alte persoane ne vom desparti. Iar Revistei la Plic ii vom face promovare si pe twitter.

Noul imn al României

Babelor,

Vreau-nu-vreau, trebuie să mă întorc la Cotidianul. Tot ce am zis despre ziarul ăsta până acum rămâne valabil, dar am găsit un articol pe care nu mă pot abţine să îl comentez.
Pe scurt, este vorba despre următoarele:

„Artista Irina Botea a expus un film cu 12 versiuni ale imnului României la Jeu de Paume Concorde din Paris. […] Artista le-a propus unor scriitori tineri români să compună un nou imn pentru România contemporană, “ca un fel de sondare a imaginaţiei politice a momentului” pentru că, aşa cum a constatat, vechile variante de imn sunt desuete şi centrate pe ideea identităţii naţionale. […] Elena Vlădăreanu, Constantin Vică, Răzvan Ţupa, Horia Toma, Cristian Rusu, Ştefan Tiron, Delia Popa sunt doar câţiva autori care semnează variante ale unui imn naţional.”

Din cei şapte „tineri autori” numiţi de autoarea articolului, am citit doar unul (Elena Vlădăreanu, poetă) şi am auzit de altul (Răzvan Ţupa, scriitor sau poet, nu mi-e prea clar). Ceea ce e ok, sunt bătrână şi nu mai sunt la curent cu noua generaţie. Poate tocmai pentru că am citit-o pe Elena Vlădăreanu şi mi s-a părut cretină şi am decis să-i ignor pe aceşti tineri pentru un timp.

În fine. Iată ce au reuşit ei să scrie (din păcate, articolul nu ne oferă decât citate, nu textele complete):

Constantin Vică:
Aleg întotdeauna interfaţa, iar interfaţa între noi şi stat e sunetul care desparte statul, prin cladirea sa/ Guvernul/, de cetăţean./ Am ocolit Statul urmărind sunetele din jurul lui./ L-am închis în sunetele din jurul lui./ El nu era treaz, el dormea./ Ferestrele erau întunecate./ Statul era păzit de CCTV.
(În articol ni se explică apoi că „Vică a propus ca fundal sonor pentru textul său câteva minute pe care le-a înregistrat el însuşi mergând în tăcere, noaptea, în jurul clădirii Guvernului.”)

Răzvan Ţupa:
Hagi nu a fost campion niciodată cu România./ Numai invers şi de aceea:/8 Domnule Năstase, aveţi amabilitatea să vă ridicaţi testiculele cu mâna dreaptă!/ 6 Criza îi face bogaţi pe cei cu bani şi îi sărăceşte pe cei săraci/2 Suntem toţi nişte măscărici demni de scârbă

Elena Vlădăreanu:
Relaxează-te!/ noi îţi garantăm că în România nu există ilegalitate/ îţi garantăm că în România nu există homosexualitate/ îţi garantăm că la noi nu există corupţie, seropozitivi, handicapaţi./ relaxează-te. noi garantăm pentru siguranţa ta./ garantăm că România este cea mai frumoasă ţară din lume./ I love sales, I love mall. I love sales, I love mall. I love sales, I love mall./ garantăm că românii sunt mai buni decât ţiganii

şi

„Mai jos, poeta scrie ironic, cu caractere mici: “cei mai buni români sunt: andreea marin-bănică-zâna/ mihaela rădulescu, mircea badea, eminescu, ştefan cel mare, vlad ţepeş, ceauşescu, gigi becali, adrian copilul de aur”

Horia Toma:
„a înşirat nume de localităţi din România: “asinip, anpoita, archis, apateu, arefu, beleghet, berzunti, belfir, bicacel, bungard, beudiu, belcea, bucecea, bandoiu, batogu, barcut, buzaiel, boholt”. “În prima parte sunt în ordine alfabetică pentru că am luat judeţele în ordine alfabetică şi din fiecare judeţ numai localităţi care încep cu aceeaşi literă ca numele judeţului. În refren e varianta pe care doream să o folosesc iniţial, adică să merg în sens orar pe harta României, pornind de undeva de lângă Timişoara, tot cu nume de localităţi”, explică Horia Toma.”

Ei, babelor, şi acum să vă spun eu cum văd toată chestia asta. Aşadar, avem patru texte care se vor a fi noul imn al României. Ultimul, cel al lui Horia Toma, este totodată stupid şi inofensiv. Ceea ce este destul de bine, pentru că imnurile sunt de obicei tâmpite şi inofensive. Dar măcar omul a avut o idee, bună-proastă, nu contează. Din păcate, ideea lui Horia Toma este cea mai inteligentă dintre cele patru oferite aici. Şi o numesc inofensivă pentru că ofensează pe nimeni. Dar este şi insipidă. Totuşi, îl iert.

Pe locul doi l-aş pune pe Constantin Vică. Sigur, ăsta nu este un text de imn, şi ar fi sunat mai bine fără cuvântul (sau acronimul) CCTV. Dar iarăşi nu mă supără. Într-un fel – într-un fel cam simplu, cam pueril, cam la mintea cocoşului – el s-a gândit ce-i aia stat, ce-i aia cetăţean, şi a încercat să stabilească o relaţie între cele două entităţi. Deci îl iert şi pe el.

Dar ceilalţi doi, babelor, sunt nişte cretini. Pentru că au făcut cel mai uşor lucru din lume: să nu îşi facă lecţiile. Tema era „un nou imn al României”. Ei bine, pentru mine un imn înseamnă un text care să trezească un sentiment patriotic în cel care îl ascultă. Nu, patriotismul nu mi se pare o valoare, nici un fel de patriotism, fie el românesc, britanic, american sau bulgar, dar accept existenţa acestui sentiment, şi, chiar dacă mi se pare fără noimă, nu mi se pare nocivă. Patriotismul este ca un peşte: există, şi adeseori nu deranjează pe nimeni (a nu se confunda însă cu naţionalismul).
Eu nu aş fi în stare să scriu un nou imn. Pur şi simplu nu ştiu exact ce înseamnă să fi român, şi nici nu mi se pare important. Dar nu mi se pare nici rău; dacă cineva este român, bine, ok. Dacă este mândru de asta, iarăşi bine, atâta timp cât nu se crede mai presus de alţii din acest motiv. În fine, nu definesc persoanele prin naţionalitate, chiar dacă acum câteva zile făceam exact asta într-o postare. Dar poate că v-aţi prins că enumeram nişte prejudicii şi că în general făceam mişto de ele. Sau nu v-aţi prins, nu contează.
Aşa, cum ziceam, n-aş fi în stare să scriu un imn. Mi se pare un lucru greu: trebuie să găseşti nişte lucruri reprezentative pentru o naţiune, nişte lucruri bune, şi să faci din ele o poezie. Hai că cu poezia mă mai descurc, dar cu lucrurile bune mai puţin. Şi deci nici nu m-aş angaja la o asemenea treabă. Aş putea, ce-i drept, să parodiez un imn. Să-mi bat joc de el. Să-l calc în picioare. Aş putea face asta, pentru că este deosebit de facil. Oricine ar putea: „Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte şi scoală-te din patul cu ploşniţe maro”. Aşa ceva. E simplu, mult prea simplu. Şi în capcana asta au căzut şi Elena Vlădăreanu, şi Răzvan Ţupa. Li s-a cerut un imn; n-au avut nici o idee; au scris ceva în bătaie de joc. Sau nu în bătaie de joc, dar asta ar însemna să fie mult mai imbecili decât îi cred.
Textul lui Ţupa (de fapt şi cel al Elenei V.) este o înşiruire de locuri comune, locuri comune şi greşite: „Hagi nu a fost campion niciodată cu România./ Numai invers”. Aiurea. N-a fost nici invers. Hagi a fost campion cu Steaua şi cu Galatasaray. România n-a fost niciodată campioană, adică nu la fotbal. Mai departe: „Criza îi face bogaţi pe cei cu bani şi îi sărăceşte pe cei săraci”. Iarăşi o tâmpenie. Criza actuală i-a sărăcit pe mulţi bogaţi şi pe puţini săraci, din simplul motiv că unui sărac îi este mai greu să sărăcească decât unui bogat. Versul este o critică falsă la adresa capitalismului, şi nimic mai mult. Şi ce mai zice? „Suntem toţi nişte măscărici demni de scârbă”. Nu, Răzvan. Doar tu eşti. Noi, ceilalţi, nu suntem.
Să trecem la Elena Vlădăreanu, care zice „Ce am încercat eu să fac a fost să pun în versuri impresia generală pe care ţi-o poţi face despre români deschizând ziarele”. De ce a încercat asta? Are cumva impresia că ăsta este calapodul după care sunt scrise imnurile? La Marseillaise, God save the queen, Einigkeit und Recht und Freiheit? Păi, se cam înşeală. Şi, ca şi Ţupa, vorbeşte doar prostii, mai ales faza cu „I love sales, I love mall”. Da, şi? Şi ce? Ce-i treaba ei? Ce-o fute grija că românii îşi petrec timpul la mall? Cum să spun, din punct de vedere intelectual, un om este mai câştigat dacă îşi pierde patru ore căutând un tricou D&G decât citind întreaga operă a doamnei Vlădăreanu.

Închei, poate cam subit, cu un imn: