Pe care.. l-am băut (N° 20)

Babelor, mezami, mă copii,

Azi, fără tranziţia călâie a camerei de decompresiune, schimbare tectonică de ritm pentru o găselniţă absolut colosală. O surpriză pe cât de neaşteptată, pe atât de prodigioasă, în răspărul tuturor ideilor de-a gata în virtutea cărora vinurile de rasă sunt ape teritoriale şi monopol franţuzesc. Vacs. Il n’en est rien, şi să vedeţi de ce.

Pimniţa – cave à vins – se cheamă l’Angevin şi e furişată pe una din uliţele cu umeri înguşti ale Orléans-ului. De miezul jocului de cuvinte – îngerul vin – nimic de-a face cu Anjou-ul (despre care o sa vorbim al’dată) sau cu urbea numită Angers, aveam să-mi dau seama târziu, poate prea târziu.

– Monsieur désire ?

De ce, nu ştiu. Ce anume, iară nu ştiu. Nu ştiu ce atavism cu basc m-a-mpins să răspund aşa, cu rânjetul apocrif al pegrei îmburjoazite peste noapte de specula cu cartofi:

– Mmm, eh bien, un bon p’tit rouge…

Mai lipsise să-mi frec mâinile de nerăbdare. Oh, la honte. Cela ne se dit pas, eroare gravă, gravissimă, imprescriptibilă. Adică ai venit după ceva eftin şi bun, da ? Spuneţi voi, Dem R. şi Jean C.: Daaa la optişpe ce-aveţi ? Şi cinsprezece, optsprezece şi cinsprezece, şliboviţă. E bună ?

Replica a picat scurt, cu foşnetul mortellement efficace al ghilotinei bine unse. Du tac au tac şi cu sprâncenele circumflexe ale dispreţului princiar:

– Sachez, Monsieur, qu’il n’y a pas de petit vin.

Oh, silly me ! Silly, silly me ! Adică la pet-uri nu ţinem, cum ar veni, încercaţi după colţ. Da, mi-am luat-o pe măsură. Dă şliboviţa-ncoace, na fernetu şi la mulţi ani ! Ce mai, gata, eşti mort şi hai diridam, afară cu tine. Nas în jos şi stare acută de ruşine subpământească, ce să mai spui, ce să mai repari după aşa o gafă de proporţii astrale… Şi atunci, cu vocea spăşită a dimineţilor scoase la tablă cu lecţiile nefăcute, se-ncearcă un:

– Si Monsieur veut bien me conseiller, alors…

Ceea ce-nsemnează, mezami, nici mai mult, nici mai puţin decât anamneză doftoricească-n toată regula, iar în douăzeci de minute spui tot, ca la cabinet. Pentru că – v-am mai spus – l’accord parfait nu se opreşte la armonia vinului cu bucatele. Oh, nu. E ani-lumină mai mult de-atât: imponderabila delectare a intimităţii, reverenţa gracilă a prieteniei, didascaliile protocolare ale unui dîner d’affaires sau hăhăiala festivă a bacchanalei explozive, fiecare stare de suflet, clipă, circumstanţă sau lumină se-mbină cu un anume vin, şi nu altul.

Alors, je vous conseille ce „p’tit” rouge, auzim, mais vous m’en direz des nouvelles.

Vin austriac, aha. Cu convingerea dublei, dar pe deplin meritatei pedepse pentru afrontul de care am fost în stare, luăm, plătim, mulţumim. Dar vai şi evohé ! Înăuntru se ascunde nu pedeapsă, oh, nu, ci divină răscumpărare kaiserlich und königlich: însăşi Panonia mângâiată de căldura verii.

Eticheta e sobră, zugrăvită în stricteţea şi cumnţenia culorilor alemanice şi pe ea citim, alb pe roşu, Red. Deasupra, Vintage 2008 şi Heinrich. Alles klaar, atât, nimic din farafastâcurile şi filigranurile bordeleze ori burgunde. Soiuri, trei: melanj savant de blaufränkisch, Saint Laurent şi zweigelt, ăsta din urmă fiind încrucuşarea primelor două. Sobrietate pe dinafară, dar ce contrast cu ce turnăm în pahar !

Roba: rubiniu vivace cu mici scăpărări violine

Aroma: adevărat foc de artificii, în care parfumul de cireşe pietroase se amestecă cu alte fructe roşii si mirodenii

Gustul: neastâmpărat cât trebuie, rustic cât trebuie şi flamboaiant cât trebuie; taninuri dandy învăluite-ntr-un discret boisé

Iar despre final, aşa să spunem: le silence éternel de ces espaces infinis…

Haidi, gata,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.