Rusia. De ce nu. Niciodată.

Prieteni,

Privesc la valul de evenimente și declarații care vin dinspre Republica Moldova și nu pot decât să mă bucur. Mă bucur dintr-un motiv simplu și oligofren și anume că țara noastră trebuie să fie mare și fumoasă și puternică și eventual dacă o supără cineva, să se ducă peste acel cineva și să-l sau să o calce în picioare. E foarte bine. În plus, cu cîți mai mulți suntem care îl pot călca în picioare și pe Pictor Vonta, iarăși, cu atît mai bine. Sunt convinsă că frații moldoveni pot fi instruiți în sensul ăsta, dacă nu sunt deja de părerea asta.

În afară de asta însă, lucrurile pot fi privite și din altă perspectivă. Și cred că, de fapt, asta e perspectiva corectă. Cu alte cuvinte, cine are nevoie de Rusia? Nimeni, evident, nici măcar rușii înșiși, care probabil că s-au plictisit chiar ei să se uite în oglindă și să-și dea seama, din nou și din nou, ce popor de căcat sunt. Popor de căcat din mai multe motive. Unul pe care deja l-am amintit și anume că sunt singurul popor din istoria omenirii care se urăsc pe sine. Și nu oricum, ci cu talent, cu obstinație, cu o îndîrjire care te face să te miri cum de au rezistat pînă azi și pe lîngă care ura românilor de sine pare o mică copilărie.

Doi la mînă: rușii sunt o cultură de super-căcat, care au produs la un moment dat niște lucruri valabile, dar care astăzi nu mai pot fi apreciate și nici măcar înțelese de nimeni. Filmele rusești care se fac astăzi, iarăși, trebuie să fii Cristi Puiu ca să le poți urmări. Probabil nici măcar el. Asta ca să nu mai vorbim de limba rusă, care, atunci cînd deschide cineva gura și o vorbește (normal, din greșeală), pare o glumă sinistră. Adică ei se aud vorbind vreodată? Mai mult ca sigur nu, altminteri ar rămîne muți pe veci, ca și confratele lor Andrei Rubliov. Lucru care ne duce la o altă concluzie și anume că având o limbă atît de lipsită de muzicalitate, nici măcar muzică ca lumea nu pot avea. Sincer, voi ascultați vreodată muzică rusească? Nu, normal. Iar dacă vorbim de Vîsoțki, păi chestia aia nu se poate asculta decît dacă ești foarte, foarte beat și te afli la un baieram cu niște distruși atît de mari, încît pe lîngă ei Remus Cernea ar părea un mic copil.

Mai e nevoie de argumente? Nu cred. Sau dacă da, argumentul suprem este că rușii se detestă atît de mult încît nici măcar copii nu mai fac, singurii oameni din Rusia la ora asta nemaifiind decît Vladimir Putin și Medvedev, plus vreo doi-trei redactori de la Vocea Rusiei, care se sună unii pe alții și se felicită spunîndu-și că ce țară mare și frumoasă au și cum reprezintă ea coloana vertebrală a lumii, cu toate că de fapt nu e decît o mare întindere de gheață locuită de urși. Deci pula Rusia, nu e nicio Rusie.

Să felicităm prin urmare toate popoarele și în general pe orice om care întoarce spatele acestui munte de căcat inutil care a fost dintotdeauna această civilizație. Și să sperăm zi și noapte la distrugerea ei definitivă și ștergerea ei de pe hartă. O Rusie mai puțin, o planetă mai ok.

Basarabenii e ai noștri au ba?

Babones,

Treceam azi prin romană, când un bărbos se dă la mine. M-a luat prin învăluire, că dacă nu vreau să semnez pentru statutu basarabenilor în România. Zic ce statut, zi-o bre tăicuță p-aia dreaptă că vreți să vă uniți cu Basarabia și aia e. Nu mă luați cu statutu, cu așa, că nu-s de ieri. Bine bre, așa e, face ăla. Ai dreptate.

După care mă trezesc în fața unei dileme, destul de vechi (nu pentru mine, pentru mine era destul de nouă, pentru că fix în acea secundă mă gândeam la ea a treia oară). Adică: cum e bre neamule cu basarabenii ăștia, e și ei ai noștri au ba? Io, ca babă româncă străveche, mi-i asum?, mai ales că am prins și alte vremuri prin țara asta. Tragem harta un pic mai în dreapta sau o lăsăm așa?

N-am găsit nimic care să mă ajute. N-am fost niciodată acolo, n-am prieteni basarabeni, nu știu mai nimic despre asta. Doar pe feisbuc ce mai văd. Mă rog, am scris de curând că au bomboane bune și fac muzică mișto. Da pentru asta să-i accept io în sânu meu, al nostru, adică a lu România noastră verde și babană?

Nu mi-am dat seama nici acuma. Când să plec mi-am adus totuși aminte că ceva-ceva rezonează totuși Basarabia asta în mine și anume știu că a existat un domnitor Neagoe Basarab (pe-acolo, nu?), un fotbalist Basarab Panduru și un pod Basarab peste care am trecut de câteva ori.

Așa că veselă, am semnat.

Bine, dacă vă dă prin cap așa ceva să știți că e nevoie de 200.000 de semnături după care cică, pac! Cum, necum, cu cabluri, pe șine, aduc ăștia Basarabia acasă. Mă rog, 200.000 scrie pe site (actiunea2012.ro), că pe afiș văd altceva.

afis1

LA PLIC

Asteptam deja de ceva vreme sa scriu pe subiectul asta si nu se ivea ocazia. Acum a aparut.

Cred ca am mai spus povestea asta, dar poate unii n-au auzit-o. Si nici n-am asezat-o in scris.

Totul a inceput cu un cort Sinaia 2, pe care eu si sor-mea nu stiam sa-l asezam pe plaja din 2 Mai. Dar interventia divina ne-a trimis o gramada de tineret misto, care a pus mana pe cazmale si lopeti, facand treaba sa para o joaca.

Ceva mai tarziu, eu am citit intr-un club din Bucuresti, iar una din tinerele cu cortul m-a recomandat mai departe. Adica forurilor de decizie ale Revistei la Plic, un proiect care de-abia incepea.

Bon. Revista la Plic este chiar ce se intelege prin asta, adica o revista intr-un plic. Creatie a asociatiei Oberliht in care, pe langa publicatie in sine, gasiti de-obicei o gramada de minunatii pe numele lor cadouri si atentii. Amintesc aici de proiectul saculetilor de pamant ai Sandei Watt, care, asa cum am declarat si public, mie mi-au rapit inima.

Mai departe. Cunoscand o parte din colectivul Revistei la plic, sentimental vorbind am fost arestata si mai tare. Asta pentru ca era vorba de oameni langa care iti facea placere sa stai, cu care iti facea realmente placere sa vorbesti. Fara sa mai socotesc numele care apar de obicei in paginile revistei – Crudu, Vakulovski, Mocanu, Tupa, Ernu, Macrinici etc. etc. etc.

Conceptual vorbind, revista e bine asezata si se axeaza pe emulatia artistica din Republica Moldova. Asta nu e insa decat ca si cum ai scurma coaja fenomenului foarte, foarte superficial. De fapt e vorba de mult mai mult; e vorba uneori de rolul finantelor in arta contemporana, alteori de instalatiile tinerilor artisti moldoveni in vest, sau poate de teatru documentar cu subiect controversat – revolta anti-neocomunista din Chisinau, aprilie 2009 – sau poate pur si simplu despre aspiratia lor la valorile unei lumi normale. Din care, apropos, daca ii veti citi veti realiza ca fac parte. Ba uneori chiar ne reamintesc si noua care anume sunt ele.

Aici una din cartile postale primite in Revista la Plic. Mi s-a parut excelenta.

____________________________________________________________

In fine. N-am sa mai insist mult asupra continutului, pentru ca vreau sa-l descoperiti singuri. Am sa scriu in schimb despre doua lucruri care m-au intrigat:

1. Interesul manifestat la un moment dat ca Revista la Plic sa devina – d.p.d.v. al apsectului probabil – un soi de „––„. Care „––” a lasat „––” in urma in „––- –––– – –– – – ––-.

Parerea mea este ca nu e cazul. Spre deosebire de „––” si „Decat o Revista”, Revista la Plic este una din putinele insule de autentic si genuin. N-am nimic cu cele doua publicatii amintite, ba chiar mi se pare excelent ca exista. Si cu toate astea, asa cum am mai tot spus-o, ele se adreseaza asa-numitului public ubercool, sau hype, sau cum vreti sa-i ziceti. Adica in mare masura acelui balon de sapun eclectic si lipsit de autoironie, definit in mare masura de activitatea pe feisbuk, gata sa pocneasca la prima schimbare de paradigma culturala.

Iar asta nu e o judecata de valoare, ci, din pacate, un diagnostic.

2. Vorbind ieri cu anumite persoane din colectivul Revistei la plic, am aflat cu mahnire despre lucrul care doare cel mai tare – finantele. Si anume ca desi au un tiraj mic cu cost de 10 RON/exemplar, ei nu reusesc sa vanda tot. Asta in conditiile in care – atentie – spre deosebire de –– si DoR, isi platesc colaboratorii. Iar trecerea revistei prin vama moldoveneasca e probabil o epopee care necesita un numar – sau un roman – separat.

O asemenea situatie mi s-a parut inacceptabila, drept care m-am decis sa va cer ajutorul. Adica sa va rog sa duceti vorba mai departe despre proiectul lor, sa-l cumparati – pentru ca merita – si sa ne gandim si la alte feluri in care ii putem ajuta. Eu si sor-mea avem ceva in plan, sa vedem daca o sa iasa.

Numarul 2 integral poate fi citit aici daca vreti sa va faceti o idee, iar aici puteti cumpara online Revista la Plic.

Noi ii vom adauga in blogroll, in vreme ce de alte persoane ne vom desparti. Iar Revistei la Plic ii vom face promovare si pe twitter.