O nouă eră: Surorile Marx decretează statul în stat

Dragili babei,

începînd de astăzi, eu, Veta Marx, am hotărît că nu mă mai supun niciunei legi a țării cunoscută cu numele de România. Bine, nu se poate spune nici că-mi plăteam taxele foarte des, dar bruma aia de cotizații sociale pe care le mai lăsam să scape din buzunar, va dispărea și ea. La fel și la autostradă la Fetești, la RATB nu mai vorbesc, în orice ipostază imaginabilă, oricît de măruntă, voi încerca și voi reuși să păcălesc statul.

Care stat, ăsta e lucrul care nu se înțelege încă în Piață, nu mai există. A încetat să respire în momentul în care eu, Veta Marx, am cerut ceva, orice și nu am fost ascultată. Că era vorba de prețu la kilu de roșii sau simplul fapt de a mi se asculta părerea pe mineritul cu cianuri, nu contează. S-a dovedit că vocea mea, a lui, a ta, a noastră, nu contează și că acest dialog nu există. De asta și pentru asta se va trece la măsuri extreme, dar pentru care e nevoie mai întîi să elaborăm următorul cadru în care se vor desfășura lucrurile:

Așadar, pentru că această CONVENȚIE numită stat nu mai există, automat nu mai avem cunoștință nici de constituție și nici de legi. Dar pentru că nu putem trăi de-a-n pulea, va trebui să facem altele, noi. Iar ele vor exista în contextul unui nou stat, care se va numi, evident, tot România, dar care va exista în paralel cu cel care tocmai a decedat.

Asupra detaliilor tehnice gen steag și imn nu vom insista, nefiind vitale. Pentru imn, poftim, putem să luăm Kill’em All, de la Metallica, sau dacă nu vi se pare ok putem să votăm asupra a orice altceva.

Lucru care mă face să dezvălui și cadrul politic în care vor evolua lucrurile. Iar acesta este, evident, democrația participativă pe facebook, lucru care ne este la îndemînă și perfect viabil. Asta e. Va trebui să ne sculăm o dată pe săptămînă toți la aceeași oră și să votăm asupra proiectelor de lege. Vă asigur însă că democrația participativă la o cafeluță, de dimineață, va fi mult mai plăcută decît ceea ce trăiam în România care a murit. Și pe care, repet, am decretat-o moartă și îngropată. Ba chiar foarte, foarte putrezită.

ca să nu mai lungim lucrurile:

Avem nevoie de voi, toți care aveți chef și plăcere, să faceți un pas în față la Piața Universității și să ne ziceți ce vreți să faceți în viitoarea Românie. Practic, pe competențe. Care vreți și puteți la educație, care la justiție, care la sănătate ș.a.m.d. Pentru că, evident, este ceea ce se va întîmpla în mod logic și în conformitate cu legile firești ale naturii: încet-încet, vom penetra TOATE structurile de putere rămase și le vom popula cu oameni noi.

Vă asigurăm că Surorile Marx lucrează în ascuns, așa cum le stă bine, pentru îndeplinirea acestui plan. Și vă mai asigurăm că nu va da greș.

Vă așteptăm.

steagul-romaniei

Protestul Roșia Montană, duminica 6: Roșia Montană colț cu Dezrobirii

Babones,

Cum bine zicea unul dintre comentatorii noștri: să continuăm cu roșiile noastre. Spre supărarea multora, iată, a trecut o lună și jumătate și n-am obosit. Așa se face că mîine, 6 octombrie, începînd cu orele 16.00, ne întîlnim într-un loc (toată lumea o spune) cu nume predestinat: Roșia Montană colț cu Dezrobirii. Nu, nu e niciun banc, și eu am crezut la fel pînă am văzut cu ochii mei. Strada Roșia Montană există la o distanță de circa 400 de metri de stația de metrou Gorjului și chiar se intersectează cu o altă stradă, intitulată așa cum ar trebui să se numească, probabil,  toți oamenii din țara asta începînd cu Răscoala de la 1907 încoace: Ion Dezrobirii, Maria Dezrobirii, Nicolae Dezrobirii ș.a.m.d. Imaginația e limita. Și pe traseu poate îi facem o vizită și Rhettei pe la DNA. Doar strada să ne-ncapă.

Strada Rosia Montana

P.S.: eu recunosc că am o fantezie cu mine ștergîndu-mă cu mustața lui Mihai Dragnea la cur. Sau Vasile Dragnea, sau Pișat Dragnea, sau cum dracu îl cheamă pe australopitecu ăla cu morții de la Teleorman. A, da. Liviu Dragnea. Tot aia e.

Protestul Roșia Montană infinit: Through The Never

Sunt acuzată că scriu numai despre Roșia.

Păi e normal, pentru că – așa cum ar fi destul de evident și pentru Stevie Wonder – această poveste a devenit expresia nemulțumirilor unei bune părți a societății românești. Mai mult, a unei generații care acum are mijloacele și contextul potrivit pentru a se revolta altfel decît au făcut-o părinții lor în 1989. Un fapt destul de incontestabil, nu?, drept dovadă stînd și acest blog.

Și cu toate astea, azi am să fac o recomandare oarecum diferită, deși într-un final se va vedea că și ea tot spre aceeași problemă converge. A nemulțumirii unei generații care va prelua în curînd frîiele sistemului, fie că acest sistem își dorește acest lucru sau nu. E natural. Așa a fost dintotdeauna.

Dar mai întîi recomandarea, courtesy of Cineforum, care au fost atît de amabili încît să invite o băbăciune ca mine la avanpremiera filmului IMAX, 3D (!!) Through The Never, al cui altcuiva decît al băieților de la Metallica. Motiv pentru care mi-am luat sacoșele de pogo, după care am lăsat ochelarii de vedere acasă și i-am schimbat – nu cu ăia ai lu Steveie Wonder, ci cu ăia de albină anaglifă, recte zburătoare stereoscopică 3D.

Ce să zic. Băi copiii babii, cînd a-nceput filmu, nici n-a durat trei minute și să zic că am umplut scaunu de lichid maro e puțin. Iar asta nu numa pentru că povestea pe care o-nfiripa acolo regizoru Nimord Antal era căcătoare, dar și pentru că împletirea muzicii cu firu narativ era de o măiestrie și acustică care te lăsa cretin/ă (da, coloana sonoră trebuie neapărat ascultată cu un asemenea sound-system, sau mai bine deloc). Pe scurt, dacă vă imaginați că metaliștii, cît sunt ei de mari, cad în asemenea plase ieftine precum cultu personalității în care probabil că s-ar scălda Gabriel Dorobanțu dacă s-ar face un film despre viața lui, ei bine, vă înșelați amarnic. Nu. Filmul e văzut prin ochii unui amărît de băiat de la departamentu electric al industriei itinerante care e Metallica atunci cînd pleacă în turneu, iar acest amărît de băiat abia așteaptă să-și încheie treaba la care-l pun șefii lui idioți (și despre care James Hetfield nici nu are habar, probabil, că există) și să urmărească liniștit concertul. Stadion frumos, american, te caci, pe tine, atmosferă de NBA dacă de exemplu Michael Jordan ar cînta la saxofon, peste 50.000 de oameni.

Da ce să vezi. Nu e ca să fie, dacă mă-nțelegi. Exact cînd boxele cu care e dotat IMAX îți trec prin tine toți fiorii universului odată cu primele acorduri Metallica, taman atunci se găsește și bou’ de șef să mi ți-l trimită pe băiet la una bucată treabă misterioasă prin oraș. Să te-apuce dracii, nu alta, că suferi și tu pentru ăsta că nu poa să stea și el în sala aia mare și frumoasă, să se bucure. În fine. Treaba făcută de Antal mișto, noir, misterioasă, detalii, băiatu are la retrovizoarea camionetei o păpusă spînzurată, ciudată, parcă vie, în oraș e noapte, umbre, chestii, acorduri intră, ies, riffurile lu Hetfield, solo-uri babane de-ale lu Hammett,  bassu lu dementu de Trujillo, de Ulrich nici nu mai vorbim. E și din momentu în care înțelegi că muzica rochiștilor nu e decît suport pentru ce face băiețașu ăsta printr-un oraș care devine încet-încet post-apocaliptic, în care dezordinea se așterne peste tot și toate cu siguranța unei nesupuneri civice determinată de actualele inegalități sociale pentru care pînă și străbunu nostru Marx se răscolește în mormînturi, e, atuncea parcă începi să înțelegi unde bata Metallica și cu Nimrod Antal. Totu de o epicitate care te face să te întrebi cît de departe ești cu adevărat de un The Wall, totu de o spectaculozitate care te face să nu înțelegi dacă scena pe care cîntă Metallica și din care ies tot felu de chestii de necrezut, obiecte, statui, cimitire, tot ce vrei, deci dacă scena asta nu e de fapt un teatru mobil, sau spectacolul unui mare magician, sau pur și simplu – de fapt – scena celei mai mari trupe de metal a epocii contemporane, și anume Metallica. Totul culminînd, cînd crezi că nimic nu se mai poate întîmpla, cu distrugerea totală a totului, cu apariția unuia din călăreții apocalipsei însuși (with the four horsemen ride… pentru cunoscători) și cu lucruri care te fac să te întrebi dacă nu cumva nu asiști la unul din cele mai mișto spectacole rock făcute vreodată, dar pe care totuși am să vă las plăcerea să le descoperiți singuri. Sper, pentru că merită să dați oricît pe bilet ca să vedeți așa ceva

Pe scurt, o experiență superbă, care se întîmplă de ca și cum ai face parte efectiv din ea. Evident, din moment ce e IMAX 3D, dar parcă de data asta pînă și respectiva cucerire a tehnologiei e altfel. Cît despre faptul că auzi toate piesele importante, așa cum le știi, de pe albume, ce dreacu să mai zici. Eu, cel puțin, cînd a început Justice For All, am început să mă dau cu capu de scaunu din fața mea.

Cît despre discuția cu Roșia, prieteni, e simplu. Unii oameni, așa cum o fac și Nimord Antal cu băieții de la Metallica, înțeleg spre ce ne îndreptăm. Anume spre o nouă societate, care nu va fi nicidecum utopică, dar în care, după lupte dure contra actualului sistem muribund, se va trece la o nouă organizare a societății în care oamenii își vor da seama, cu foarte, foarte multă greutate, că sunt cu toții o mare familie. Și, mai important, că această mare familie nu trebuie să se numească neapărat comunism.

Cam atît. A, și mai sunt, desigur, ceilalți, cei care nu înțeleg acest lucru. Îi vedem zi de zi, sunt printre noi, sau la televizor. Ei sunt cei leneși la minte și puțini la suflet, obișnuiți cu lucrurile previzibile și căcăcios-călduțe.

Sunt ei, dragii babii, care cred că fiecare mîine e identic cu orice azi și prin urmare un drept cîștigat pentru totdeauna. Ei, care trăiesc cu resturile pe care le consumăm noi, cei care facem lucrurile să se întîmple. Și care, odată ce tot noi vom face lumea asta de mîine, cel mai probabil cu sudoare și niscai sînge, se vor lăuda cum au știut ei cît de mari o să fim de fapt și, mai ales, se vor umili ca niște slugi să nu-i strivim.

Că doar așa e lumea, de cînd e ea.

Vizionare plăcută!

 

Protestul Roșia Montană, duminica 4: recapitulare

În aceste trei săptămîni, multe mi-au văzut ochii bătrîni.

Am ieșit în stradă din prima zi, conștientă de mizeria acestei povești și am ajutat cu sacoșele din dotare la ruperea primului cordon de jandarmi. Ce-a urmat e istorie. Oameni uluiți de curajul celor din prima duminică s-au alăturat treptat, creînd cea mai mare mișcare populară din istoria recentă a României.

Am văzut apoi luări de poziție și declarații halucinante, majoritatea din partea guvernanților, dar și a unei bune părți a presei. Povestea cu Neagoe și Silviu Dancu, care cer moartea lui Badea, Gâdea și Ciutacu, e absolut genială și cred că se poate înscrie fără probleme în istoria comediei (involuntare) românești.

Am stat de vorbă în aceste săptămîni cu prieteni mai mult sau mai puțin apropiați și am avut tot felul de surprize. Unele mai plăcute, altele nu. Am remarcat, de exemplu, oameni pe care îi văzusem de cîteva ori în viață lăsînd totul deoparte și alăturîndu-se protestului din piață hotărîți și (mai ales) informați. Dar m-am conversat și cu persoane apropiate, poate mai apropiate decît e cazul, exprimînd păreri de o obtuzitate cruntă, conform cărora „dacă nu se întîmplă la ușa lor înseamnă că nu există”.

Firește, indiferent de toate astea, fie ele întîmplări mai mult sau mai puțin pozitive, am dus lucrurile mai departe, tot mai departe.  Am ajuns astfel în punctul în care pe străzile Bucureștiului am văzut o Românie uluitoare, pentru care probabil că merită să te gîndești la un viitor în această țară. Și am ajuns tot astfel, poate ca o consecință a acestor oameni extraordinari, în punctul în care unul din partidele de la guvernare a declarat că va vota împotrivă, cerînd în același timp vot deschis. Sigur, rămîne să vedem dacă se va și întîmpla.

Dar pînă una-alta vom continua să forțăm lucrurile și să cerem oprirea definitivă a acestui proiect imbecil, precum și interzicerea prin lege a mineritului cu cianuri. Duminică, 22 septembrie, de la ora 17.00, locul cunoscut.

Firește, spre uimirea și probabil scîrba profundă a celor care cred că dacă nu e la ușa lor nu există.

LOL

Protestul Roșia Montană, săptămîna 3, luna1: OCCUPY

Prieteni,

Zilele trecute s-a petrecut un eveniment ușor nebăgat în seamă: s-a stins din viață Marina Chirca, membră a grupului de rezistență anticomunistă de la Nucșoara alături de ceva mai cunoscuta Elisabeta Rizea.

Genul de persoană despre care niște Costi Rogozanu, Dan Tapalagă și Lucian Mândruță contemporani vremii respective ar fi spus că este o hipsteriță care se opune investițiilor străine. Dar asta doar pentru că ei au fost, sunt și vor fi mereu niște imbecili. Cît despre doamna Chirca, ea pur și simplu ura comuniștii, iar dacă asta se poate numi naționalism retrograd, atunci fie, să admitem că această femeie avea sentimentul că acești indivizi aduc în traistă o ideologie care va face mult rău țării unde se născuse. Timpul i-a dat dreptate.

Viața acestei femei însă, este importantă și dintr-un alt punct de vedere al problemei. Sau al dezbaterii, să zicem. Unul de factură ideologică, în care, la trei săptămîni după lansarea proiectului Roșia Montană în Parlament, strada a convins că se pot face lucruri istorice într-un mod pașnic, nonviolent. Or tocmai, ea, Marina Chirca, nu credea lucrul ăsta. Ea își lua desaga în spinare, dar nu cu zarzavaturi, ci cu arme pe care i le ducea cadou lui Toma Arnăuțoiu, tocmai pentru că știa că nu se poate discuta omenește cu viitorii ilegaliști. Timpul i-a dat dreptate și aici.

Fapt care ridică următoarea întrebare: protestele noastre pașnice vor avea vreo eficiență? Pentru că gașca PSD e versată și va împinge lucrurile exact acolo unde i-a convenit pînă și lui Napoleon cel mai puțin: în iarna rusească pe care țărișoara noastră o cunoaște atît de bine.

Scriitorul Peter Gelderloos infirmă acest lucru într-o carte scoasă recent (vara anului 2013) în America:

failure of nonviolence

În această carte, ni se explică ceea ce este evident din titlu, dar și din volumul publicat anterior de același om: How Nonviolence Protects the State.  Din păcate însă, lucrarea nu oferă detalii foarte multe despre fenomenele sociale pe care le numește chiar la deschidere – Arab Spring și Occupy. Criticile cele mai vehemente la adresa ei, cel puțin, acuză că primăvara arabă este acoperită pînă aproape de zero, autorul acordîndu-i nu mai mult de un capitolaș amărît.  Cît despre cazuistica Occupy din America,  care altminteri este la liber pe ditai internetul, omul sucombă și mai rău: spațiul pe care îl ocupă (sper că remarcați cum introduc subliminal acest cuvînt), deci spațiul pe care îl ocupă mișcarea respectivă ajunge să acopere un total absolut colosal de o pagină și jumătate. Bine, dar ce scrie în rest, veți întreba? Păi, una la mînă că pentru a afla răspunsul la această treabă puteți comanda voi înșivă cartea, pentru că e bine să fim la curent cu ce se petrece din punctul ăsta de vedere prin lume și doi la mînă vă spun eu pe scurt: domnul Gelderloos demonstrează că mișcările pacifiste au avut mai multe șanse de reușită atunci cînd s-au diversificat din perspectiva mijloacelor de exprimare, ajungînd uneori chiar și la violență. Abia atunci și numai atunci au o șansă să fie luate în considerare, spune el, lucru pe care dacă ajungem să-l privim din punctul de vedere al poveștii cu Siria, ajungem totuși să-l admitem și să-l infirmăm deopotrivă.

În fine, cîteva pagini puteți răsfoi chiar voi aici. La polul opus putem recomanda totuși următoarea lectură, fie și numai pentru motivul că din cadrul acestei mișcări, sau hai să zicem la îndemnul ideologilor de acest gen, s-a aprins flama de cele mai multe ori.

historicalfailureofanarchism

Ca și la exemplul anterior, evident, titlul este self-explanatory. Dar și corect? Și corect, am zice. Nu există nici măcar un exemplu în istorie de societate sustenabilă, din toate punctele de vedere, în virtutea principiilor anarhismului. Cel mult, probabil că se poate afirma următorul lucru: da, anarhismul a fost scînteia de care era nevoie ca lucrurile să ajungă (în Spania, sau altundeva) pe o anumită masă de negociere. Doar că din punctul strict de vedere al ideologiei în cauză, succesul s-a cam și oprit acolo.

Vorbim, așadar, în cazul nostru, de o situație complicată, în care pacifismul dă roade, dar este evident că nu se poate opri aici. Și-atunci, pe cale de consecință este nevoie să ne asumăm, nu anarhismul, ci rezistența, iar modul contemporan prin care omenirea a aflat că poate face acest lucru și care poate că l-ar fi ajutat și pe Bakunin în momentele de restriște, este mișcarea Occupy. Care vor fi rezultatele și cît de mult vor fi dispuși oamenii din piață să recurgă la acest gest, nu știm încă. E o idee care va fi în testare în România, București. Mă scuzați, la a doua testare, că s-a încercat și în anii 90, iar Iliescu e în continuare bine-mersi.

Poate reușim acum? Nu știm. Dar vom începe de vineri, 20/09, în parcul Izvor.

Marina Chirca, here we go. Ne aduci și nouă niște arme? Neletale, măcar, ca să împăcăm ambele tabere?

După cum se vede din titlul postării, suntem pregătiți pentru o luptă de durată.

Protestul Roșia Montană, ziua 15: Uniți schimbăm lumea

Situația, așa cum spuneam în postările anterioare, este proastă.

Situația în acelasși timp însă, este bună. S-o privim în față:

Cine își imaginează că ceea ce se întîmplă este numai despre Roșia Montană, se înșeală amarnic. Ceea ce se întîmplă este și, sau mai ales, despre niște oameni care – prin faptul că încalcă legile după bunul plac – ne calcă în picioare. Să recunoaștem, sunt mici șanse să fii un om normal la cap si să nu te arăți îngrijorat de spectacolul dincolo de grotesc care ni s-a oferit în aceste zile. Politicieni schizofrenici declarînd lucruri absolut contradictorii de la o oră la alta. Cretini notorii de genul Dan Șova, sau Victor Ponta, rîzîndu-ne în nas cu o demagogie care în mod normal ar trebui să schimbe sensul acestui cuvînt în dicționar. Iar gîndul că ei vor continua să facă asta la nesfîrșit fără ca noi să le amendăm – drastic – comportamentul, este pur și simplu inacceptabil.

Așadar, pe de o parte avem niște oameni care în aceste zile și-au arătat adevărata față. De sub măștile de indivizi preocupați de funcționarea mecanismelor statului, sau de domnia legii, au apărut niște caricaturi strîmbe și fricoase, grăbite să simplifice lucrurile pînă la reducționismul cel mai absurd. Și, mai ales, să dezinformeze. Vorbesc în rîndurile următoare cu vocea unor Dan Tapalagă, sau Lucian Mîndruță, deși ei sunt numai cîțiva dintre acești rătăciți: Că în piață sunt oameni care doresc dispariția capitalismului. Că în piață sunt curente naționaliste. Că nu știm ce presupune exact oprirea proiectului Roșia Montană și, mai ales, că nu avem soluții în cazul în care acest lucru se va întîmpla.

Nimic mai fals, iar prin aceste declarații ei dovedesc că și-au atins limitele, fie ele jurnalistice sau pur și simplu umane. Cam devreme avînd în vedere vîrsta lor, aș adăuga. Să nu înțelegi ce se întîmplă în stradă și, mai ales, să nu înțelegi cine suntem noi, cei care am ales să schimbăm țara asta în ciuda diplomelor universitare obținute în străinătate, înseamnă să fii orb. Cît despre a nu înțelege că vremurile se schimbă iar noi, ajutați de specialiști, putem propune nu numai planuri sustenabile de business, ci și modele politice alternative, înseamnă să aparții pur și simplu trecutului.

Vestea cu adevărat bună este însă alta. De cealaltă parte suntem noi, cei care am ales să ne împotrivim acestui val de închistare îmbrăcată, uneori, în simplă mîrlănie. Suntem noi, cei cărora ne pasă de toate detaliile pe care le presupune o societate civilizată și care facem pași siguri în direcția de a le obține. Suntem noi, cei care înțelegem că actualul sistem conține, așa cum bine spuneau unii comentatori, premisele dispariției sale și de care noi trebuie să profităm pentru a construi o lume mai bună. Și, în fine, suntem tot noi, cei care avem demnitatea – atenție, demnitatea – de a nu accepta să fim mînjiți cu excrementele morale ale acestor indivizi care, în definitiv, nu au decît rolul de administratori ai acestei țări.

Pe mîine, prieteni. Duminică, 15 septembrie 2013, ora 17.00, locul știut. Cîtă frunză și iarbă.

De data asta nu va fi ca ei 🙂

Protestul Roșia Montană, ziua 3: Viitorul României

Este anul 2028. Cei nouă milioane de români care se mai află între granițele țării lor (Ardealul l-au pierdut), trăiesc în condiții mizerabile. Sunt conduși de progeniturile lui Dan Voiculescu, înmulțite nu se știe cum pînă la un număr suficient ca să ocupe toate funcțiile din stat. Chiar și așa însă, au uneori motive de bucurie. E singurul stat din lume unde șpaga funcționează pe post de salariu. Lucrul le convine, pentru că în felul ăsta nu mai trebuie să-și bată capul cu banii: puținele locuri de muncă care mai există trimit salariile direct în conturile medicilor, avocaților, profesorilor de care românii noștri au atîta nevoie. În felul ăsta se dovedește, evident, că utopia ultimă – societatea fără bani – era totuși posibilă.

Este anul 2028. În locul Roșiei Montane este ceva de pe altă lume. Arată ca un strat oceanic de căcat de pe marte, asezonat cu acid sulfuric. În el se scaldă vaci, cîini, viermi uriași, dar și ceva care arată (doar întîmplător) a oameni. Au șase ochi, nouă mîini și trei puli. Chiar și femeile. Se răstesc unii la alții cu răgete și alte sunete greu de distins. Culmea însă, se înțeleg chiar și așa. E normal, de altfel, e limbajul pe care l-au învățat de la televizor începînd cu celebrii ani 2020, cînd s-au instituit talk-show-urile bazate exclusiv pe bășini și rîgîituri. Se înțeleg în felul ăsta și cu oamenii care mai trăiesc în alte locuri unde au existat proiecte de exploatare minieră. Nu mai e nevoie s-o spunem, aceste locuri arată la fel ca Roșia Montană.

Este anul 2028. Cîinii au ajuns la fel de numeroși ca oamenii, care le cad victime în număr de cîte 50-100 pe zi. Ba chiar în anumite orașe numai cîinii fac legea, ei ajungînd să eutanasieze cetățenii care îndrăznesc să-i deranjeze umblînd aiurea pe stradă. E adevărat însă că dovedesc milă față de cetățenii inimoși care îi apărau pe vremea cînd încă mai erau amenințați de oameni. Astfel, copulează fără jenă cu babele și iubitorii de animale din ONG-uri, cu care de altfel întemeiază familii și uneori se și căsătoresc. Au însă o singură, dar mare problemă: nu se mai pot pișa la copac, pentru că ultimul a fost tăiat cu ani buni în urmă.

Este anul de grație 2028, sau poate și mai curînd. Afacerile, atîtea cîte mai există, s-au specializat în construcția de coșciuge, fiind singurul lucru pentru care mai există cerere. Chiar și așa însă, toate aceste mici întreprinderi sunt deținute de ruși și ucrainieni, dovedindu-se în felul ăsta că de unele lucruri românii n-au putut să scape niciodată. Dar nu-i nimic! În România anului 2028 există din fericire piața neagră de trafic cu carne vie, pe care românii o exploatează cît pot. Sigur, vă veți întreba de ce se numește piață neagră din moment ce țara este sub stăpînirea unor popoare vesele, renumite în istorie pentru transparență și lipsă de corupție. Explicația e simplă: frații noștri slavi apreciază româncele, dintre care își iau uneori cîte șapte, ba chiar și opt neveste.

Tot în acest an 2028, cineva va da total întîmplător peste această postare. Fiind foarte bătrîn acest om își va aduce aminte că la un moment dat oamenii au ieșit în stradă pentru ca măcar o parte dintre lucrurile descrise mai sus să nu se întîmple. Evident însă că nu au reușit. Au căzut victime nepăsării propriului popor, pe care au încercat în zadar să-l ridice din scaunul unde privea la televizor.

Iată, așadar, despre ce este (sau mai bine zis va fi fost) vorba în Piața Universității. Sau pe Bulevardul Elisabeta, sau Calea Victoriei, sau Magheru, sau pe unde vom mai ajunge.

SAMSUNG

SAMSUNG

SAMSUNG

Protestul Roșia Montană, ziua 1: de data asta murim cu ei de gît

Babelor, iaca un motiv pentru care merită să vă scriu. Tocmai am revenit de la protestul care (încă) se desfășoară în București împotriva exploatării de la Roșia Montană. Și trebuie să vă spun că arată foarte bine. Ca niciodată de bine. Oamenii, atitudinea, totul.

Dar s-o luăm cu începutul. Singurii care au relatat evenimentele cu o oarecare exactitate au fost Hotnews, care au avansat cifra de 3000 de oameni. Aproape corect, pentru că erau mai mulți. Undeva spre 4-5000.

Doi la mînă. Presa (care?) s-a făcut de un căcat sinistru, cu excepția celor de la Digi24, care au fost prezenți aproape permanent. Pe locul doi Realitatea, care încerca ceva printr-o fătucă destul de speriată.  În rest însă, o pauză și o liniște care nu poate decît să denote căcatul cît casa în care s-au afundat restul patronatelor de trusturi. Abia pe la ora 23.00 apăruseră niște speriați de la TVR, care probabil că abia atunci primiseră învoire să plece de la Enescu.

Trei la mănă. Protestul a fost și este curat, elemente de genul celor din galeriile de fotbal și noua dreaptă fiind absolut neglijabile. Doar la un moment dat niște tătăici care arătau ceva gen Asociația Pensionarilor Dorohoi au încercat să acapareze cu niscai sloganuri politice. Inutil, evident. Lumea de acolo era mult prea de bine ca să pună botul și mult prea multă ca ăia să conteze vreo secundă. De altfel cînd s-a pornit în marș spre Victoriei (and back), respectivii au dispărut cu desăvîrșire.

Patru. Scopul protestului e dincolo de dubiu. Exploatarea de la Roșia nu trebuie să existe, din destule motive cu impact asupra mediului asupra cărora n-am să insist. Le știm cu toții prea bine. Dar cînd anumite personaje politice inutile au băgat în față legea 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, a devenit clar că trebuie făcut ceva. Pentru că nimeni care deține una bucată conștiință nu va sta cu mîinile în sîn așteptînd ca niște bieți amărîți să fie scoși cu forța din case și trimiși nicăieri. Cel mai probabil se va merge la fața locului, indiferent dacă îi va trece prin cap cuiva (recte ministrului de interne) să împrejmuiască locul cu armată. Asta pur și simplu nu va mai conta, va deveni secundar. Determinarea oamenilor din această seară o arată cu desăvîrșire. Iar în momentul în care presa străină va intra ca lumea pe subiect, căci asta se va întîmpla, vom vedea cui îi convine mai puțin. Mă rog, să menționăm aici că Reuters și-a făcut deja treaba.

Oare printr-o ironie cumplită a sorții vom asista la o răsturnare de situație de genul unor garnituri de trenuri cu intelectuali care vor merge, care cu lămpașul din dotare folosit pentru lectură, care cu bicicleta în spate, să ocupe Roșia? Cum ar fi? Ce am văzut în stradă însă, îmi dă de înțeles că România se va rupe pur și simplu în bucăți din cauza acestui proiect, pentru că oamenii nu vor ceda, vor ieși probabil cu corturile la Universitate, iar pe de cealaltă Gabriel Resources va vrea să înțeleagă ce s-a întîmplat cu șpăgile de dimensiuni cosmice pe care le tot împinge de 14 ani în buzunarele tuturor guvernanților români.

Una peste alta, cum bine s-a strigat în seara asta, ceea ce am văzut n-a fost decît începutul.  Se va ieși probabil zi de zi, sau cît va fi nevoie pentru ca acest cretinism să fie anulat, sau dat pur și simplu uitării ca ceva despre care vom spune ulterior că a fost o scăpare.

Cît despre comentariile (ba chiar și postările) care nu-și au rostul, le voi șterge pur și simplu.  Aviz amatorilor.

SAMSUNG

SAMSUNG

SAMSUNG

După 22 de ani

Pe 21 mai 1991, adică exact acum 22 de ani, un om se ducea să se cace.

Era un mare savant, cunoscător a șase limbi străine, printre care și sanscrita. Dar asta nu-l împiedica să savureze plăcerile cosmice ale căcării, pe care le trăia cu aplombul unui inițiat.

Se afla în clădirea Divinity School din Chicago, adică locul unde predase cândva mentorul său și era aprox 13.00 ora locală.

Pe biroul său cu numărul 304 de la etajul doi scria, în engleză: Dumnezeu este păstorul meu.

Între birou și ușa veceului o distanță de numai doi metri. Pe latura care închide coridorul – intrarea în secretariat. Față în față cu intrarea în veceu – ușa care dă pe scara de serviciu. În fața ușii de la biroul profesorului, pe partea opusă a coridorului, o cameră de serviciu destinată uneltelor de pompieri. Pe geamul veceului care dădea în curtea facultății, copaci, frunze. Până la ieșirea în stradă, aprox. 250 de metri.

Pierdut în ale lui, după ce tocmai apelase un număr de telefon în Columbia, profesorul e însă neatent la toate aceste detalii. Inclusiv că peretele despărțitor al cabinelor de vece, în număr de 5, are numai 1,8 metri, neajungând până la tavan.

Transportat, deci, de gândurile lui, profesorul ROMÂN se așează pe tron și își dă pantalonii jos. Ni-l putem imagina chiar ca pe un gânditor modern de la Hamangia, rupt de pământul natal și grefat pe alte tărâmuri, poate unele ale visului, dar fatalmente legat de acest simbol statuar al civilizației geto-dace.

Începând, probabil, actul transcendent al căcării, omul nostru nu aude pașii care se strecoară în buda alăturată. Nici pe tânărul de aproximativ 28 de ani care se ridică, parșiv, pe closetul învecinat și, profitând de apertura peretului fals, ridică mâna peste acesta din urmă.

Nu simte nici răceala mortală a țevii care îl țintește de la aprox. 20 cm.

Poc.

_____________________________________________________________

Aproape două luni mai târziu, Cornel Nistorescu, pe-atunci încă un jurnalist adevărat, se declară siderat. Ajuns la locul faptei declară că „atunci când a sosit poliția, studenții curioși și pompierul au șters posibilele urme ale autorului crimei. Nimeni nu a încercat să privească pe fereastră în fața facultății spre a vedea cine iese”.

Patru ani și trei luni mai târziu, mai exact pe 21 octombrie 1995, Ziua lui Roșca Stănescu oferea o recompensă uriașă pentru orice informații care ar duce la prinderea autorului. Și portretul-robot al asasinului, mai jos în facsimil după exemplarul original al ziarului, aflat în arhivele naționale. La derută? Nu vom ști.

Pentru că nu s-a aflat nimic niciodată, această informație fiind secretizată.

Moment pentru noi să-i adresăm câteva cuvinte domnului Traian Băsescu, cel care îl amenința mai zilele trecute pe noul procuror general Tiberiu Nițu, militar în termen în decembrie 1989, că are termen până la anul să ne spună cine-a tras în noi/după 22.

Moment, adică, să-i spunem lui, premierului și tuturor celor care mai au pârghii în justiția română că nu se face primăvară cu o floare, două și alea rupte din boscheți.

Becali nu ne ajunge. Năstase e prea puțin.

Și încă ceva, ca un post-scriptum cu putere de avertisment: nu s-a dovedit statistic că adevărul iese mereu la iveală, dar are această tendință. Iar în fața secretomaniei voastre există o putere care în cele din urmă va avea câștig de cauză.

Puterea de a le transmite generațiilor viitoare această întrebare care, deși simplă, va avea o duritate de stâncă, neînduplecată:

Cine l-a omorât?

Cine l-a omorât?

Cine? Vrem să știm numele și abia apoi ne vom ocupa și cu „de ce”.

Wanted, 22 years later

MAT la G12

Bantuind astazi prin cotloanele Bucurestiului, pasii m-au purtat ca de obicei pe carari nebatute, nestiute. Se facea ca era parcul Cismigiu, sau cam asa ceva, sau poate Parcul Pulii, recent infiintat in sectorul 9 al capitalei. Cert este ca am ajuns aici:

Aici, cumva, se intalnea o secta aparte, de a carei existenta uitasem. M-am indreptat spre ei intr-o stare nebuloasa, cauzata de enormele radiatii solare ce se revarsau abuziv spre planeta noastra, si despre a caror existenta fusesem avertizata de specialistii Institului de Hidrocomunicatie.

Si totusi ei erau aievea, acolo, nepasatori la finalul lumii din jurul lor. O specie, am zis, deosebita, parca extrasa din Zona fratilor Strugatki, reinventand conceptul de picnic la marginea drumului.

Obosita, m-am asezat si am tras cu ochiul, urechea si uneori curul la cele ce ziceau, debitau. Am remarcat cat de autentici erau acesti oameni in comparatie cu discursul sociopat cacat peste noi zi de zi prin intermediul televizorului, radioului, internetului.

Fetzele zbarcite, sarace si obidite ale acestor oameni aveau ceva de spus. Aveau o poveste. Fatza imaculata a vecinei noastre de 26 de ani de la etajul patru, care isi poarta uneori ochelarii Gucci in trap voios pe scarile blocului, duhnind violent a pizda, nu are nicio poveste. Nici macar un haiku.

Din ce in ce mai uimita, auzind cu stupoare discutiile revolutionare pe care le purtau acesti indivizi, m-am apropiat de ei. De peste tot se auzea „Azi le dam sah”; „Mama lor de nenorociti”; „Ne-am saturat de conducatorul Vader”; „Acceleratorul de ioni din apartamentul domnului Stefanescu ne va ajuta”.

Cu si mai mare uluiala, uluintza, aproape zdrobifututa, m-am apropiat si mai mult. Moment in care am vazut JOCUL. Primind in casti comenzi cifrate, ca si limbajul lor, aceste personaje jucau un sah pe care nu-l mai vazusem in viata mea.

Piesele nu mai erau obisnuitele ture, regi si regine. Purtau nume stranii, cum ar fi „ciozvarte”; „capoate” sau „alifie”. „Muta ciozvarta la F 19″; Unge-i capotul cu alifie la Y2 78” am mai auzit, moment in care m-am decis sa scot celebrul meu telefon si sa documentez pentru voi acest joc de SAH.

Mda. Asta a fost experienta mea cu Sahistii din Cismigiu. Am plecat clatinandu-ma pe picioare, nauca, nadusind ca dracu sub, repet, muntii de explozii solare care stateau la stop pe Brezoianu colt cu Unirii. Nu inainte de a surprinde un instantaneu si cu uluitoarele personaje din acest post.