Epilog

Babelor,

Aseara pe la chindie ciufuleam si eu tacticos taciunii din barbechiuul de pe terasa consulatului francez al blogului nostru. Vinul rosu astepta cuminte-n carafa, ceafa de porc sfârâia apetisant, curul peizan al vecinei din curtea de alaturi aidoma, sub ultimele raze de soare estivale. Brad Mehldau mângâia diafan pianul pe undeva prin sufragerie. Ce naiba, uichend linistit, you get the picture.

Brusc, suna telefonul. Raspund, curios.

-Mmghfffuhhhmf !

-Allô ? zic, nedumerit. Voulez-vous répéter, s’il vous plaît ?

-Grrmmgbgghmff ! Gghhrpdm ! Vhhzdmmhhssbgb ! Bgbntu ! Bgbntuuuu !

-Je vous entends très mal, qui cherchez-vous ?

-Vgnplmrpdnzz ! Bl ! Bgbntu ! Bgbntu !

Hait. E groasa. Bgbntu ? Atât mi-a trebuit. Am mirosit instantaneu pericolul si sângele meu n-a facut decât o tura, cum zic bastinasii pe-aici. Strig la vecina sa-si miste curul ala pârlit si sa aiba grija de barbechiu cât lipsesc, ma sui în avion, destinatia Bucuresti, aterizez. Fac un mic detur prin Militari sa caut întariri. Dau peste Piticu Gras, care lacrima melancolic peste o bere calda pe terasa de lânga Cora si-i facea ochi dulci lui Carmen de la buticul-agentie de voiaj Magnifique Tours.  O-ntreb pe Carmen la cât închide, ca sa stiu când sa-i dau piticul îndarat. La noua, zice. Bun. Arunc o vesta anti-glont peste Piticu Gras, îl sui cu tot cu bere în Renoul lui, punem niste Kalashnikoave si un sac de grenade ofensive-n portbagaj, demaram cum putem si ne oprim la Petronia. Îi expun febril Petroniei situatia, facem o cafea, niste clatite, scoatem hartile, înfigem niste stegulete-n ele, îi aratam Piticului unde e buda, polemizez cu Petronia pe tema expresionismului abstract, arunc si pe ea o vesta anti-glont, scoatem Piticul cu tot cu bere si vesta anti-glont din buda, luam Renoul si plecam. Ne oprim la Crama lui Oancea din Piata Vitan, luam niste sticle de Feteasca regala cu dop de pluta, bem vinul, buzunarim Piticul de o bricheta chinezeasca, ardem dopurile, ne dam cu negru pe obraji si demaram iar cum putem catre apartamentul surorilor Marx.

Proptim berea si Piticul la usa de la intrare, ne potrivim ceasurile, îi punem si Piticului un ceas potrivit. Facem diversiune, adica dam un SMS piticului sa sune la usa, moment în care Petronia si cu mine dam asaltul pe geamul de la baie.

Si aici va rog sa va tineti bine. Rhetta zacea în cada, legata cu niste catuse de inox de caloriferul din baie, cu un calus în gura si un Nokia între degetele de la dresuri. Întelegem ca ea daduse alarma, o linistim si îi punem o perfuzie, luam mobilul, sunam la SMURD ca era cam denutrita si, la semnal (an-tan-tiri-mogodan, cara-cara-si, principala mo-rin-go. Gooo !), Petronia si cu mine luam sufrageria cu asalt.

Surpriza fu pe masura asteptarilor. Peste cine dam ? Peste Bagabontu. Da, babelor, Bagabontu. Licheaua aia sub-umana, gunoiul ala mutant, scursura aia malodoranta, javra aia care ne parazita blogul cu câtava vreme în urma. Scârnavia aia respingatoare avea un pistol îndreptat în ceafa Vetei, pe care o obliga de câteva zile bune sa scrie pe blog tot soiul de postari halucinante, cum ca vindem blogul si asa mai departe, nu va dau detalii ca sunteti la curent.

Petronia îl someaza sa se dea prins, jigodia refuza, drept pentru care Petronia goleste artistic un încarcator în el  si-i transforma creierii într-un magnific tablou jumate fauvist, jumate dadaist. Sarim de gâtul Vetei, ne pupam bălos si sonor, facem cu mâna ambulantei care tocmai o intuba pe Rhetta în drum spre Cedars-Sinai Medical Center, recuperam berea si Piticul care adormisera pe presul de la intrare si – mereu cu cartus pe teava – deschidem precaut camara ca sa luam o damigeana cu visinata de Buzau, sa sarbatorim momentul. Iarasi surpriza. Peste cine dam ? Peste un june neras, cu un tricou negru cu dungi albe orizontale. Ne roaga sa-i crutam viata, admitem, îl legitimam si ne zice ca-l cheama Roberto, zis Bobiţă si ca e prieten cu Piticu Gras. Se jura ca-l obligase Bagabontu sa ne cumpere blogul, nu-l credem si-l dam pe mâna lui nea Gigi de la sectia douasunu din Militari. Acum cica ar avea un tricou alb cu dungi negre verticale, preventiv pentru douajnoua de zile. Nu stiu.

 

Later edit: Rhetta e bine-mersi, mâine se externeaza. Sa nu va prinda cu ciorapi verzi, ca stiti voi ce.

Rhetta Marx este chiar genialissima: Volumul ei de debut (Poèmes et autres jolies méchancetés) tocmai a aparut la Paris

Da, babelor

Cine n-are Rhette nici sa nu-ncerce sa-si cumpere, ca nu exista decât una. Rhetta Marx est unique.

Tocmai mi-a picat în mâna editia frantuzeasca a volumului de debut al Rhettei Marx. Epuizat în doua ore în ciuda unui tiraj de 400 000 de exemplare. Traducerea poeziei ei cred ca îi face cinste. Iat-o:

Le crépuscule du jour, long comme un fleuve tranquille

Comme une mélancolie, comme un regard malin

Fut déchiré soudain: un cri figea la ville !

Ah, mais c’est Azorel, mon adorable chien !

Il grelottait, le pauvre, blotti dans sa p’tite cage

Son portefeuille par terre, un os entre les dents…

Je vous rassure tout d’suite, il n’avait pas la rage

C’est juste son caractère (je sais, c’est énervant)

Mais ça va pas ? Lui dis-je. Il n’est même pas sept heures !

Qu’est-ce qu’il te prend ? T’as mal ? Une rhinopharyngite ?

Mais non, ma vieille, pardon, je suis juste mort de peur

Peut-être que mon os c’est de la dynamite.

Rhetta, daca nu îti dau astia premiul Goncourt, nu stiu ce fac.