Analecta II. Contribuţii la confucianismul contemporan

Oamenilor,

De când e blogul ăsta, s-au perindat pe aici tot felul de creaturi. În afară de noi şi voi. Extraterestrul cu care m-am luptat eu, ăla cu care s-a sfătuit Veta, Dumnezeul cu care s-a tras de şireturi şi de-un joint Rhetta, îngerul cu care s-a tras de mustăţi Puck, a doua şi jumătate din cele cinci pisici ale familiei Marx. Aşa că sper că nu miră pe nimeni dacă vă spun că aseară am mâncat cina cu nimeni altul decât Confucius, omul de la care, dacă e să credeţi slideshow-urile în PowerPoint care vă invadează Inbox-urile şi statusurile de Facebook care vă invadează viaţa, emană cel puţin 300% din înţelepciunea totală a rasei omeneşti.

Lucrurile au decurs destul de simplu. Tocmai aruncam niscaiva creveţi arşi pe balconul vecinei Dumitrescu, a cărei pisică era în plin proces de apreciere maximă a darului căzut, literalmente, din cer (pisicile nu sunt foarte raţionale în Weltanschauung-ul lor). Deodată s-a auzit soneria, motiv pentru care am lăsat salvarea de la inaniţie a pisicii Dumitreascăi pentru altă zi şi am deschis uşa. În faţa mea, a apărut un tip mic, de după un pachet mare. Tipul arăta exact cum te aştepţi să arate Confucius, iar pachetul arăta exact cum te aştepţi să arate o cantitate de mâncare chinezească suficientă pentru 48 de persoane. Mai bine decât invers, zic şi-l invit pe om în casă.

Călcându-şi pe mustăţi şi aproape împrăştiind, din cauza asta, mâncarea pe jos, a intrat în hol şi apoi a plutit spre sufragerie, unde a lăsat pachetul şi mi-a zis că face el cinste, să nu mă impacientez. Nu mă impacientasem, drept care l-am invitat să mânânce urechile de lemn din puiul cu migdale şi i-am turnat nişte vin.

De la una la alta, discuţia a alunecat prin multe curiozităţi pe care orice babă cu minţile în cap le-ar avea în faţa lui Confucius. Cum se aplică principiul lui cu „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” în educaţie, comparaţia inevitabilă a guvernării sale ideale cu aia a lui Platon, dacă purta şosete în pat, din astea. S-a înecat cu un pacheţel de primăvară o singură dată, când l-am întrebat de ce mail-urile din Inbox, pe care teoretic vrei să le primeşti, deci care sunt importante, se şterg la prima apăsare de „delete”, în schimb alea din Spam, care-ţi vin de la tot felul de dubioşi şi dubioşenii şi pe care nu vrei în general să le vezi şi cu atât mai puţin să le păstrezi, pot fi şterse numai după ce te întreabă dacă chiar vrei să faci asta şi zici că da. Un efort în plus pentru a scăpa de lucrurile cel mai puţin relevante pentru tine, nu e fix invers decât ar trebui să fie, băi Confucius? A zis că se mai gândeşte la semnificaţie, după ce şi-a pescuit un fir de varză din trahee, şi că să mă uit după ea în Analecta vol. II. Îi zic că nu-i nevoie să aştept până atunci, că-i la mintea cocoşului din cutia de mâncare vărsată pe sub masă că e un paralelism simbolic, că şi cu oamenii e la fel. Zâmbeşte cu înţeles şi mai înghite o găluşcă.

După vreo trei ore, timp în care am pus lumea la cale (am avut lume de pus la cale, nu glumă), Confucius s-a ridicat, şi-a înfăşurat mustăţile pe antebraţul drept şi a plecat, nu înainte să-mi împărtăşească o bucată finală de înţelepciune: „Petronia, ţine minte şi spune şi lumii întregi, că eu nu ştiu dacă mai vreau (iar mă fac ăştia lider religios, eu n-am avut nici pomeneală de intenţie de aşa ceva. Şi apoi, cum să fiu lider a două religii fără să fiu schizofrenic? Şi schizofrenic nu vreau să fiu, că personalităţile mele se înţeleg foarte bine unele cu altele şi nu vreau să le stric liniştea.) Deci ţine minte, ziceam: hoţul neprins e negustor cinstit, hoţul prins e prim-ministru. A, şi ceva radical diferit poate însemna şi să ţi-l bagi în cur.”

Ca de obicei, Confucius a venit prea târziu şi era nebun. Motiv pentru care nici nu i-am dat bacşiş. Chestie de care mi-a părut rău azi, când frunzărind internetul, am dat de următoarea ştire.

Protestul Roșia Montană, duminica #5: mea culpa

Da babelor, recunosc

Eu am șters postul surioarei mele. În momente de cumplită rătăcire a minții, alimentate de cretinizarea absolută pe care o practică societatea românească de cîteva săptămîni încoace, plus înverșunată de faptul că poliția mi-a blocat calea de acces către locuința lui Mihai Gâdea, am făcut acest lucru. Probabil ați trăit și voi asemenea clipe. Clipe de negru în fața ochilor, de senzație foarte clară că întreaga țară este alcătuită din securiști și controlori RATB și Mihai Gâdea, astfel că mi-am pierdut rațiunea și am început să practic cenzura pe acest blog, ceea ce nu e în regulă, pentru că nu în acest scop a fost creat.

Mai recunosc chiar și că am încercat să-l șterg cu totul, să-i dau delete, dar, așa cum există un Dumnezeu al bețivilor, există și un Dumnezeu al Surorilor Marx, se pare. Astfel că platforma wordpress și-a luat o măsură de siguranță pentru asemenea momente de restriște, drept care mi-a cerut să confirm ștergerea blogului accesînd un link din propriul meu mail. A cărui parolă am uitat-o, firește.

Bine, ar fi exagerat să spun că-mi pare excesiv de rău pentru ceea ce am făcut, pentru că am un caracter de reptilă, dar un pic tot îmi pare rău. Chiar și în întunecimea inimii mele există uneori oarece licurici de lumină, sigur, nu mai mult decît lămpașul unui miner care nu vrea decît să muncească la Roșia Montană, dar există.

Dintr-o astfel de rătăcire a sufletului meu înghețat și cavernos am să merg de altfel mîine, 29 septembrie, la stația de metrou Titan, ora 16.00, ca să mă alătur celorlalți manifestanți care încearcă să-și păstreze mintea lucidă în bezna care s-a lăsat peste noi toți.

Și mă bucur, mă bucur enorm că fiecare pliant anti-Roșia pe care îl împart, fiecare persoană pe care o conving să meargă cu mine la aceste mitinguri, este un cuțit imaginar înfipt adînc în inima unor cretini notorii, iresponsabili și lipsiți de conștiință precum Mihai Gâdea însuși, Mircea Badea, Dan Voiculescu, Victor Ponta, Dan Șova, Daniel Barbu, Ion Iliescu, Gabriela Firea, Adrian Năstase, RMGC, Bogdan Naumovici etc. etc. etc.

Ne vedem acolo. Fie ploaie, fie vînt.

Protestul Roșia Montană, duminica 4: recapitulare

În aceste trei săptămîni, multe mi-au văzut ochii bătrîni.

Am ieșit în stradă din prima zi, conștientă de mizeria acestei povești și am ajutat cu sacoșele din dotare la ruperea primului cordon de jandarmi. Ce-a urmat e istorie. Oameni uluiți de curajul celor din prima duminică s-au alăturat treptat, creînd cea mai mare mișcare populară din istoria recentă a României.

Am văzut apoi luări de poziție și declarații halucinante, majoritatea din partea guvernanților, dar și a unei bune părți a presei. Povestea cu Neagoe și Silviu Dancu, care cer moartea lui Badea, Gâdea și Ciutacu, e absolut genială și cred că se poate înscrie fără probleme în istoria comediei (involuntare) românești.

Am stat de vorbă în aceste săptămîni cu prieteni mai mult sau mai puțin apropiați și am avut tot felul de surprize. Unele mai plăcute, altele nu. Am remarcat, de exemplu, oameni pe care îi văzusem de cîteva ori în viață lăsînd totul deoparte și alăturîndu-se protestului din piață hotărîți și (mai ales) informați. Dar m-am conversat și cu persoane apropiate, poate mai apropiate decît e cazul, exprimînd păreri de o obtuzitate cruntă, conform cărora „dacă nu se întîmplă la ușa lor înseamnă că nu există”.

Firește, indiferent de toate astea, fie ele întîmplări mai mult sau mai puțin pozitive, am dus lucrurile mai departe, tot mai departe.  Am ajuns astfel în punctul în care pe străzile Bucureștiului am văzut o Românie uluitoare, pentru care probabil că merită să te gîndești la un viitor în această țară. Și am ajuns tot astfel, poate ca o consecință a acestor oameni extraordinari, în punctul în care unul din partidele de la guvernare a declarat că va vota împotrivă, cerînd în același timp vot deschis. Sigur, rămîne să vedem dacă se va și întîmpla.

Dar pînă una-alta vom continua să forțăm lucrurile și să cerem oprirea definitivă a acestui proiect imbecil, precum și interzicerea prin lege a mineritului cu cianuri. Duminică, 22 septembrie, de la ora 17.00, locul cunoscut.

Firește, spre uimirea și probabil scîrba profundă a celor care cred că dacă nu e la ușa lor nu există.

LOL