Colecția de rockuri babane

Babones, babones.

Vreau să vă spun că săptămâna trecută mi-am văzut în sfârșit visul împlinit. În fine, unul dintre ele. Sigur, o să ziceți că ce mare lucru, că ce, asta-i muzică ce face omul ăsta, și totuși. Eu, care l-am văzut crescând, vorba aia, percep cu totul altfel chestia asta. Cu alte cuvinte omul este pentru mine o legendă și chiar dacă a rămas mereu un soi de epigon al lui Hendrix (lucru de care, spre cinstea lui, nu s-a ferit niciodată), are și chestii care sunt numai ale lui și sunt foarte mișto. Eu, de exemplu, consider Engines of Creation a fi un album genial. De la cap la coadă. Înțelegeți prin urmare de ce nu puteam rata ocazia de a auzi un Cool #9, un Devil’s Slide sau un Flying in a Blue Dream cât se poate de live, direct în urechile mele din fericire absolut nealterate de bătrânețe. Cât despre momentul în care s-a prăvălit piesa Rubina, trebuie să recunosc că timpul s-a oprit după care a plecat din nou, dar cu greu. Iar asta pentru că Satriani nu numai că e genul de chitarist atât de bun încât cântă exact ca pe disc, dar are momente în care te duce realmente dincolo, vorbind cu cosmosul și încă și mai departe, atacând direcții și pasaje pe care nu le credeai posibile și care urmează efectiv unor fraze muzicale după care crezi că nimic nu mai e posibil.

Bine, să recunoaștem și că a venit cu cel puțin 10 ani mai târziu decât ar fi fost cazul, dar asta e. Mai bine pe 20 mai 2013 decât niciodată.

JSUM

În continuare, pentru că intrasem cumva în atmosfera asta, am zis să continui în același ton, drept care am fost sâmbătă seara la concertul Alternosfera de la Arenele Romane. Care încheia, practic, en fanfare turneul Epizodia purtat de tinerii moldoveni prin mai toată țara românească.

De la bun început însă, am fost uimită de White Walls, o trupă din Constanța care cânta în deschidere. Ei bine, vreau să vă zic că atâtea perechi, la propriu, de coaie la o trupă de metal românească n-am auzit în viața mea. Bine, metal e impropriu spus, oamenii forjând cam tot ce e posibil în zona asta, de la speed până la baladă metal, lucru la care îi ajută în mod deosebit vocea lui Eugen Brudaru, un tip care dispune de basculante întregi de talent.

Absolut extraordinară trupă, de care sigur vom mai auzi (apropos, câștigătorii GBOB Romania – Global Battle of the Bands faza pe România în 2010, după care propulsați la faza globală din 2011, în Kuala Lumpur, taman pe locu 4, performanță nemaiegalată de vreo altă trupă românească. Prin comparație, prestația lui Cezar Ouatu de la Eurovision vă asigur că nu se ridică la același nivel. Încă nu v-am convins cu WW, încă mai aveți nevoie de recomandări? Ok, uite încă una, ultima: WW au cântat pe aceeași scenă cu Deftones. Pa.

Ca un detaliu, să mai spun că pe parcursul prestației lor, în public l-am remarcat pe băiețică ăla de la Robert and the Backstabbers, adică pe Robert însuși, sau cum îl cheamă. Spiona, se pare, dar avea și ce, între noi fie vorba.

WW

După care au urmat, bineînțeles Alternosfera, trupă care după părerea mea nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind cam cel mai bun lucru care se întâmplă pe zona asta în momentul actual, în spațiul vorbitor de limbă română. Mai buni decât RATB? Depinde de gust, desigur, la mine neîncăpând nicio comparație din moment ce nu mă pot apropia de muzica celor de la RATB la mai mult de doi kilometri. Pentru că nu-mi place, desigur, dar și pentru că poezia lui Marcel Bostan mă atinge la corason, pe când cea a lui Robert nu. Chiar deloc. Cât despre Urma, ei sunt pe un trend descendent deja de ce va vreme, iar Byron intră, în ce mă privește, la alt gen muzical.

Altfel, aceeași forță colosală pe care am văzut-o la Turbohalle în iarnă. Am fost impresionată (din nou) de bassistul Vicosh, cel care în viziunea mea arată mai degrabă ca un voievod, sau un domnitor român din secolul 17, dar asta mai mult ca sigur pentru că e feblețea mea. Sigur, între timp a apărut deja o cronică despre concertul lor aici, care îl acuză pe vocalul Marcel Bostan că ar fi fost ușor deconectat de restul trupei, dar și de public, în condițiile în care acesta îi iubește necondiționat (lucru vizibil prin faptul că la fața locului erau peste 3000 de oameni).

Evident, este părerea autoarei. Noi îi transmitem lui Marcel doar atât: el nu mai are nimic de dovedit în acest moment, iar dacă simte nevoia unei vacanțe (foarte, foarte scurte) evident că o poate folosi în interesul propriului band. Sigur, poate continua la fel de bine și fără ea, nu e ca și cum omul pare că va rămâne fără baterii în viitorul apropiat.

În ce mă privește, mă număr printre cei care iubesc această trupă indiferent de forma în care se află Marcel Bostan. Dar na, la așa trupă așa fani: nici pe mine nu pare să mă lase vlaga prea curând.

AS